Cu ce voi umple, Doamne, golul
Tainei?
Unde vor cuibări în această iarnă
rândunelele casei noastre și-ncotro
spulberă vântul înserarea?
De când ești mort și-ngropat, Doamne,
ierburi vineții mi-au crescut în prag.
Sunt Iov și sunt femeia fără nume
care sparge vasul de alabastru
și plânge
de-aici și până la capătul lumii.
Iată, vin prietenii și neprietenii mei
și fac cerc în jurul durerii mele
și-mi spun: „Dragostea s-a sfârșit.
Blestemă pe Dumnezeu și mori,
mori, femeie, de o sută, de o mie de ori.”
Sunt Sara fără Tobie.
Sunt Maria din Magdala în fața mormântului fără grădinar.
Sunt tot șirul strămoșilor mei
care-și tânguie păcatele în morminte
și care-mi strigă din guri de oase, din spaimele iadului:
„Acum știm. Adevărat îți spunem, dragostea este o putere!”
Și-mi lasă moștenire, cu limbă de moarte,
paharul lor.