TAXATOAREA

Îmi aduc aminte că în copilăria mea, nu existau nici case de bilete pentru mijloacele de transport în comun, nici compostoare, nici controlori.

În partea din spate a fiecărui autobuz, se afla un spațiu mic, cu o tejghea rabatabilă, în care lucra taxatoarea. Ea avea grijă ca fiecare pasager să își cumpere biletul de calatorie. Ea primea mărunțișul, elibera biletele, și dădea pasagerilor, restul. Tot ea îndemna călătorii să urce de pe scări, când mijlocul de transport era prea aglomerat. Prezență pitorească, tot ea oferea pasagerilor străini de rută, detalii referitoare la locul în care trebuie să coboare, sau la mijloacele de transport pe care trebuie să le schimbe, pentru a ajunge la destinația dorită. Dacă existau dubii că vreun călător nu și-a luat bilet, taxatoarea ridica tejgheaua rabatabilă, se ridica de pe scaunul ei de muncă, și devenea controlor de bilete.

La un moment dat, fără somație, taxatoarea a dispărut din mijloacele de transport. Scaunul ei în arhitectura autobuzelor, troleibuzelor, și tramvaielor, de asemenea. Progresul a hotărât că se călătoreste mult mai bine, mai ieftin, mai repede, dacă se introduc în oraș aparate de eliberat bilete, (sau acestea sunt eliberate chiar de către șofer), dacă biletele sunt compostate chiar de călător, și dacă există în locul taxatoarei-controlor pe un mijloc de transport, mai multi controlori, pe mai multe vehicule, și rute.

Au dispărut, după același algoritm al progresului, casierii din bănci, dactilografele din birourile stradale de copiat acte, acarii din punctele de trecere a căilor ferate cu bariere automate, ușierii hotelurilor, hamalii gărilor, lustragiii de pe străzi, vânzătoarele de semințe din fața cinematografelor, bobinatorii, reparatorii de umbrele, de mașini de scris, de mașini de cusut, depanatorii de televizoare și aparate radio cu lămpi, sau cu tranzistori, remaiorii, cei care stopeaza materiale de îmbrăcăminte, și câte și mai câte meserii de pe urma cărora oameni cuminți, și răbdători, își întrețineau familiile.

În locul lor au apărut aparate. Tot mai mici, mai eficiente, mai inteligente, mai evaluate, mai perfecte, mai mici consumatoare de tot, și de toate. În timp ce oamenii modești, cuminți, răbdători, au devenit atât de Inutili, atât de mari consumatori, încât nici nu mai merită să primească nimic altceva de la o societate de aparate, de la o societate de automate, decât ... democrație, adică dreptul de a primi, eventual, un carnat la un număr de ani, și libertate – adică dreptul de a nu avea pe lume decât libertate.

Acum câteva zile, am întâlnit la poștă, lângă o ușă, un cerșetor. Lângă el, sacoșele lui în care își înghesuia zilele: pungi goale, de plastic. La apariția fiecărui om care avea ceva de rezolvat la ghișee, cerșetorul deschidea amabil ușa de intrare, ca un ușier impecabil. I-am multumit, și i-am dat un ziar din acea zi. S-a luminat la față, și s-a înclinat, plin de bucurie.

Pentru o clipă, am visat că lumea tuturor automatelor perfecte, și a vitezei, a apus pentru totdeauna, și toate meseriile dispărute au revenit pe pământ, o dată cu oamenii lor imperfecți, răbdători, modești, și cuminți.

23 noiembrie 2011