- E atât de absurdă iubirea asta ce i-o port! Nici măcar nu știu cum să o definesc! O iubesc și atât!știi, când i-am întâlnit prima oară privirea, ceva în mine s-a declanșat. Nu am putut să o privesc de atunci nicicum altfel. Aceeași strălucire mi se citea pe chip, aceași strălucire pe care doar ochii ei o puteau naște în mine. O priveam fascinat, fix, ca hipnotizat fără a mă putea hotărâ să-mi iau privirea de la ea. Nu mă puteam dezlipi de ochii săi, atât de fermecat eram. Nici nu doream de altfel. Voiam să mă adâncesc din ce în ce mai mult în ei, să devin una cu ea prin acei ochi care spuneau și promiteau cerul pe pământ. Cu asemenea ochi, îți jur că orice infern ar fi devenit paradis.
Ciprian privi pe fereastră. Cerul colorat în roșul apusului de soare vorbea tainic sufletului său. Cumva se simțea una cu acest cer care sângera atât de puțin. El însă nu era cerul. El era omul a cărui suflet sângera din plin de lipsa iubirii, de depărtarea abisală care se căsca între el și Ioana.
Cu toate astea, știu că iubirea e un cuvânt ciudat pentru tine. Ea cât e de ciudată?
Otilia îl privi așteptând răspunsul.. Ea era, poate singura ființă care îl înțelegea cu adevărat. Era iubirea dată de timpurile vitrege ca și de legătura familială dintre ei doi. Erau frați. Vitregi.
- Oare orice frumusețe e de neatins? Orice mă atrage, orice îmi doresc trebuie să fie prea departe de mine? Îmi pare mult prea greu de atins această iubire precum un munte imposibil de escaladat.
Nu sunt îndrăgostit, de fapt nu vreau să fiu îndrăgostit, mai mult, nu vreau să fiu îndrăgostit de ea, și totuși poate tocmai de aceea o doresc cu disperare, o doresc atât de mult că vreau să trăiesc această stare pentru că în ea, lumea devine una a copilăriei și a bucuriei adevărate care face ca fiecare clipă să cuprindă o viață.
Sunt îndrăgostit! De privirile ei, de mișcările ei în lumina soarelui, de mișcările ei svelte, zglobii, inocente. Ea e în căutare de cât mai multe zâmbete și cu toate acestea eu mă port ca un taciturn, ca un posac știind prea bine că iubesc la ea ce anume urăsc la mine.
O iubesc pentru că mă urăsc pe mine și mi-ar plăcea să o fac parte din mine ca prin ea să trăiesc cu întreaga mea ființă ca să știu că viața nu s-a scurs în neantul unei iluzii.
Vreau să privesc la ochii ei ce zâmbesc, la momentul când lumina zorilor o face să fie visătoare, tandră, ori în soarele amiezii când își etalează perlele dinților pierzându-se în jocul florilor și al câmpului, acolo unde numai eu o mai pot afla, eu cel care împarte nebunia unei iluzii cu realitatea vindecătoare.
Ador frumusețea ei pentru că ador starea ei de a fi, starea de a fi îndrăgostită de mine, de viață, de lume, iubirea scurgându-se prin ochii ei luminoși spre neantul acestui pământ!
Acum regret, chiar regret că am vorbit cu ea atât de puțin. Prea puțin i-am ascultat vocea pe care amintirea a curățat-o de toate imprefecțiunile. Ea a rămas pură și cristalină, adânc înrădăcinată undeva în mine.
Cuvintele, mai mult scrise, vreau să cred că au atins-o, că au mângâiat-o în același mod în care ar fi făcut-o degetele mele. Ah, dacă la sfârșitul fiecărui cuvânt s-ar fi aflat un deget de al meu!
În cuvintele mele, în propozițiile mele, dorințele fremătau și freamătă atât de intens că nu le pot dresa spre a mă asculta. Izbucnesc violent în slăviri, în mii de complimente și cad apoi în înjurături infernale, emoțiile acestea eliberându-mă și alimentându-mă perpetuu numai și numai ca să o pot învălui, să o îmbrac în atingeri continue, străduindu-mă în același timp să amplific timpul, să fac ca măcar cuvintele mele să o atingă dacă eu, în depărtarea mea nu o pot face.
Cu toate acestea cuvintele mele rămân ceea ce sunt: simboluri. Simboluri reci, cuvinte golite de sens pentru ea, lucru care mă derutează pentru că tăcerea ei nu îmi arată punctul ei personal de vedere, nu îmi spune cum ar trebui să fiu, cum să mă transform pentru a-i fi pe plac, lucru pe care l-aș face fără nici un fel de constrângere, pentru că procedând astfel m-aș putea privi altfel, dintr-un unghi diferit, descoperindu-mă în altă lumină.
Iubesc iubirea și astfel o iubesc pe ea din cauza absurdului ei și mai ales din cauza faptului că e aproape dispărută. Legea eternității omului înscrisă în noțiunea de iubire, mă face să o iubesc pentru tot ce are ea mai plin și mai ideal.
Femeia ideală pe care ar trebui să o iubesc nu intervine niciodată în viața mea decât atunci când nu o pot avea. Dacă o am, dacă posed, iubirea și ce anume am iubit la ea se pierde, dispare în freamătul fizic al copulației animalice. Atunci, altarul divin al iubirii se transformă într-un altar păgân, într-un loc unde plăcerea epuizantă devine un centru existențial.
De ce aș iubi o femeie dacă rostul ei să mă îndepărteze de ea?
Se vorbește de iubirea pură, se vorbește atât de mult că...
Poate că te întrebi ce este iubirea pură! Pentru mine ea este forma cea mai goală pe care o poate avea un suflet. Sufletul ca să iubească pur trebuie să nu își aparțină. El trebuie să aparțină vidului, și vidul - golul permanent interior - va fi umplut cu toate fantasmele ideale și practice ale ființei celeilalte.
Dacă îți aparții, oricât de puțin, înseamnă că nu poți iubi pur. Abstract, absurd, paradoxal și irațional. Acestea sunt noțiunile iubirii pure.
Iubirea pură nu se focalizează pe o singură persoană. Despărțirea de o anumită ființă iubită trebuie să fie doar startul unui nou început, nu?
Trăiești din amintiri sau din vise. Înseamnă că nu trăiești viața, cu atât mai puțin iubirea. Iubirea când suferă, o face regretând nașterea ei, sperând continuu la o revenire. Ea nu știe că suferința anunță o moarte iminentă, un gol care va trebui reumplut de aceași iubire cu o altă mască.
Existența mea este existența mea opusă ei și simultan cu ea.
Prezența ei devine reală în absența ei și absența ei devine reală în absența ei.
Deseori, când sunt legat cumva de ea, de o comunicare, discuție, dialog, prezența ei se transformă în absență, asta pentru că până la momentul fatidic al întâlnirii cu ea, eu creionez și construiesc propria mea lume mirifică în care ea, ființa ei își află locul direct, își află locul gol din puzze-lul universului meu și atunci nu mai sunt nevoie de cuvinte ci doar de respirația ei care devine totul.
Câte cuvinte îndelung rumegate, câte sentimente și dorințe nu îmi naște mintea, sufletul și inima atunci când e ea departe și, în momentul întâlnirii cu ea, cuvintele, aceste căruțe care se presupune că pot ține loc de redare a adevărului interior, devin goale, trunghiate, rupte și ciuntite, ele neputând să redea nici măcar a zecea parte din cele ce voiam să simtă.
Când ea e departe de mine – ca acum- prezența ei devine mai acută, mai strigentă. O simt în fiece cuvânt. Mintea îi reține formele, anumite gesturi, anumite cuvinte, erorile de limbaj, comportamentul, felul de a surâde, de a spune un anumit cuvânt, de a arăta o anumită imagine. Toate aceste nimicuri fac deliciul prezenței sale în mine.