Ca poet, Liviu Nanu e ironic, ca prozator e cinic. Cu ușurință, pare a-și fi făcut trecerea către proza de calitate în care construiește personaje antologice. Săndel, Poetul, Dan a lu’ Nașu. Micăle, Profesorul, Mișu Electriceanu’, Bidigaie și, în primul rând, Bicuță devin caractere accentuate prin gama de trăiri îndelung exersate și, prin urmare, expresive până la întemeierea unor tipologii. Încet, cu duioșie, Liviu Nanu își conduce personajele către satiră și comedia de calitate, cu morala inclusă. Asta înseamnă că prozatorul își iubește personajele cu pasiune, pentru că acestea încearcă să schimbe existența unui târg provincial unde doar aparent nu se întâmplă nimic. În fapt, viața își urmează cursul pătimaș, cu întâmplări mici și mari, pe care Cârciuma lui Bicuță (Ed. A.T.U., Sibiu-Hermannstadt, 2011, vol. 2) le adună într-o poveste tragi-comică despre oamenii locului care arată așa: „În tot orașul plutea parfum de struguri copți, de boască fiartă în alambic, de pastramă și murături, așa cum îi șade bine unui târg de provincie care se respectă și își păstrează obiceiurile bune de șase sute de ani, de când se spune că apare în hărți. Era vremea nunților, care, la țigani, începeau de joi și se terminau lunea, așa că sunetul discret al toamnei, al frunzelor purtate de vânt, al ploii care bate darabana pe acoperișuri și al copitelor de cai pe asfaltul ud era dublat de acordurile inconfundabile ale manelelor”.
Cârciuma este locul nașterii cuvântului liber, al democrației: „- Cârciuma este cea mai importantă instituție, zise Săndel. Și singura care încurajează dialogul. La școală, vorbește profesorul, la serviciu, șeful, iar la biserică popa (…) Doar în cârciumă se mai face schimb de idei și fiecare spune ce-i trece prin cap. Democrația rostirii, nu?” Aici sunt aduse întâmplările, noutățile. Aici se înfiripă limbajul și se pune în slujba expresiei adevărate. Fiecare personaj are sentimentul locului. Își știe locul în ierarhia urbei. Fiecare este un receptor, care primește întâmplarea și o duce mai departe în ținuta ei orală. Fapta politică sau socială este construită în termenii temeinici ai gândirii provinciale, care intră în contact cu gravitatea faptului din care izbucnește să fie acreditat comic, ușor deturnat spre cinism sau satiră, fie cu duioșie pentru firea omenească. În cârciumă oamenii devin sinceri, sunt ei înșiși. Nu spuneau strămoșii latini că adevărul îl găsim în vin? Liviu Nanu respectă cu sfințenie sfatul strămoșesc și aici, în locul acesta preaumblat, epicul crește și descrește în funcție de gravitatea faptelor și mai ales de percepția acestora de către convivi. Mai cu seamă când vine vorba despre viața politică comentatorii sunt necruțători. Ceea ce pare a fi grav cade în derizoriu. Ceea ce pare a fi comic cade în cinism. Liviu Nanu și-a condus personajele prin acest spațiu cu măietrie, lăsându-le câmpul deschis. Comparativ cu primul volum, e drept, spațiul de implicare politică e mai mare, concluzia fiind pusă, uneori, sub semnul tragicului. Credem, altfel spus, că prozatorul a rămas consecvent cu sine și cu personajele sale. Bicuță, de pildă, își continuă suita de confuzii culturale care dau un comic irezistibil: de pildă, confuzia dintre psihologul Piaget și marca de mașini Peugeot. Sau efectul comic obținut din exploatarea relației dintre individ și situație: câinele vegetarian, băutorii din podul casei inundate, deputatul din arestul poliției, revoluția, scriitorul Nicolae Braban, autorul romanului „Animale bolnave” devine cel mai bun veterinar și multe altele. Da, haz și ironie, satiră și cinism! Dar nu cumva în toate se așază sentimentul tragic al ființei?

Liviu Comșia