“Lipitoarea este un vierme inelat care se înrudește cu râma. Majoritatea lipitorilor sunt parazite, se hrănesc cu sângele altor animale. Unele sunt capabile ca la o singură hrănire să preia o cantitate de sânge de cinci ori mai mare decât propria greutate, cantitate din care pot trăi chiar și un an.”
Asa o știam din cartea de zoologie.
Uitasem de lecția cu lipitoarea pâna când, în sfârșit, am întâlnit-o. La început, neștiind ce este, chiar am îndrăgit-o. În fiecare zi mai mult și mai mult și mai mult. Și cu cât o îndrăgeam mai mult cu atât o ocroteam și îngrijeam mai mult. Nu aveam decât un singur vis, o singură dorință: să-i fie bine. S-o țin departe de rău, de urât și de greu și să îi colorez mlaștina în care se scălda. Eram fericita văzând că îi e bine.
Încetul cu încetul m-am îndepărtat de lume, de prieteni și chiar de mine. Lumea mea era doar lipitoarea cu dorințele ei și visul meu de a-i fi bine. Nu mai trăiam, doar existam. Un om zâmbitor, dar cu lipitoare, fără dorințe, fără eu, fără viață. Iar lipitoarea se înălța.
Eu nu vedeam că sec.
“Păstrează doar un strop de tine!” îmi spuneau cei care o cunoșteau. Cu lacrimi și compătimire îi priveam. “Bieții de ei, nu au cunoscut dragul și dorul”, îmi ziceam.
Zâmbeam doar, fără să simt cât sunt de vlăguită de trăire și de lumesc. Zâmbeam doar, fără să simt că nu mai am nimic de dat.
Uneori, în lumina câte unui fulger, mă cuprindea dezamăgirea. Dar zâmbeam din nou și mă mustram: “Privește lipitoarea! S-a înălțat în mlaștina colorata de tine! îi dăruiești dragul și dorul! Trăiești aievea visul de mulți nevisat!”Apoi, din nou, o vedeam doar pe ea, lipitoarea mea.
Dar semenele mai bătrâne îi pătrundeau în gânduri și simțiri: “Alung-o, de ea nu mai avem nevoie. Tu ești ca noi, trăiește lângă noi!”
Grăirea lor i-a fost poruncă. Nu mi-au rămas decât o poartă închisă și o cărare către nicăieri.
Am dat tot fără să pun nimic la loc, credeam eu atunci. Greșeam, nu dădusem, o lăsasem doar să ia. Iar ea a luat și a luat și a luat pană când nu am mai avut nimic. Un hău eram, un hău care creștea. Izvor secat în arșița durerii. Nu mai aveam cu ce îl umple.
Îmi caut acum o altă poartă către viață pe care s-o deschid. Nu o gasesc. Cu cât o caut mai mult cu atât mă rătăcesc mai mult intr-un labirint de cărări care duc către nicăieri. Nici să mă întorc nu pot căci nu știu la ce să mă întorc. Nu mai știu nici cine am fost, nici ce am fost.
Lipitoarea mi-a luat amintirea de mine și mi-a închis poarta spre viață.