agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-06-05 | [This text should be read in romana] |
Într-o zi, m-a trimis mama să aduc lapte de la doamna învățătoare. Știam că laptele se vinde în piață, că îl aduc femeile de pe sate, marțea și vinerea. Mi s-a părut ciudat motivul pentru care trebuia să merg la doamna învățătoare.
Am deschis, cu puțină teamă, poarta. Nu m-a întâmpinat nici un cățel gălăgios, nici un dulău fioros. M-am liniștit, am prins curaj și am făcut câțiva pași. În curte nu era nimeni. Am urcat câteva trepte și am bătut la ușă. A deschis doamna învățătoare. - Bună ziua! Am sosit! - Servus, Mioara! Trebuie să aștepți puțin. Încă nu am muls vacile. Mergem în grajd imediat. N-am fost încântată de ideea de a merge în grajd. Nici la bunici nu intram, nici când vacile nu erau înăuntru. Doamna învățătoare a luat o vadră goală, o cratiță cu apă, o bucată de cârpă și a intrat în grajd. Eu am rămas lângă ușă. Priveam de acolo. După ce a spălat ugerul vacii, după ce l-a șters cu cârpa, a început să mulgă. - Trebuie să lucrăm curat. Vaca se așează pe jos sau adună praful de pe buruienile de pe marginea drumului. Noi nu vrem să bem lapte cu praf sau microbi. Îți place laptele? - Îmi place, dar îl beau numai fiert, nu cum îl beau alții. - E mai sigur fiert. Proaspăt muls, e călduț. - Acum, mergem să strecurăm laptele. Mă ajuți? - Sigur. Ce să fac? - Þine pâlnia și sticla să pot turna din vadră. Deasupra pâlniei, doamna a pus o bucată de tifon dublu. Dacă ar fi fost ceva în lapte, s-ar fi oprit pe tifon. După ce a pus dopuri celor două sticle, m-a întrebat: - Þi-a fost frică de vaci? Ai văzut cât sunt de blânde? - Mai bine să mă feresc. Au coarne și copite. Și sunt atât de mari față de mine… Și bunicul are vaci. Am văzut cum le dă fân și le duce la adăpat la râu. - Cum? Le duce la râu? - Da, le duce să bea apă din Iza. Râul trece pe lângă casa bunicilor. - Când ai fost la bunici? - Mergem de ziua lui bunicu’, adică de Anul Nou, de ziua bunicii, de Sfânta Maria, și atunci când sunt evenimente în familie. - Ai stat la bunici mai mult timp? - Nu. Numai câte o noapte, că nu îmi place acolo. E fum în tindă. Și în cameră e fum, că nu fac foc decât atunci când mergem noi. Nina rămâne câte o săptămână. Ei îi place. Vecinii au copii de vârsta ei. - Am o idee. Ce-ar fi să mergem într-o zi să vezi livada noastră de pe Arșița? Þi-ar plăcea? Se coc cireșele amare. - Cireșele amare? Eu știu că cireșele sunt dulci. Și s-au terminat. Deja se coc merele. - Cireșele amare sunt negre și se coc pe vremea asta. Vorbesc cu mămica ta și stabilim o zi. - Foarte bine! E mult de mers? Oricum, mie îmi place să merg pe jos. - Nu prea mult, dar știu sigur că o să-ți placă. - Acum, trebuie să merg cu laptele, să nu se strice. Sărut-mâna! - La revedere! Să fii atentă, să nu spargi sticlele! - Sunt atentă! Doamna m-a condus până la poartă. Până acasă făceam zece minute. Aveam timp să mă gândesc la cireșele amare. * * * - Mioara, am vorbit cu învățătoarea ta. Mâine mergem pe Arșița. Plecăm pe la ora zece. Tăticul nu vine cu noi. Domnul Mihalca va fi acolo. - Ce repede! Mă bucur! Va trebui să lucrăm ceva? - Da, să mă ajutați să culeg cireșe. - Ne urcăm în cireș? - Vedem noi acolo! Vin și băieții doamnei învățătoare. Se urcă ei în pomi. A doua zi, pregătiți cu o găleată și câteva pungulițe, cu o plasă cu mâncare, am plecat spre Arșița. În fața casei familiei Mihalca, eram așteptați. Formam un grup interesant. Cel mai mic dintre copii, Doru, avea doi ani. Urma Mirela, de șase ani. Nina și Rodica aveau opt ani, iar eu și Adrian, eram de zece ani. Sile avea unsprezece ani, iar Gore, treisprezece ani. Cea mai mare dintre copiii familiei Mihalca, Tița, nu a venit cu noi. Era la o activitate cu colegii ei, la liceu. Nu ne grăbeam. Doru era cel care dicta viteza de deplasare. Mama îl lua uneori în brațe. - Ai citit toate cărțile pe care le-ai primit ca premiu? mă întreabă doamna învățătoare. - Da. Cartea cu poezii am citit-o în ziua în care am primit-o. Cartea cu povestirile istorice am citit-o în două zile. Nu m-am grăbit. - Þi-a plăcut, așa-i? - Sigur că mi-a plăcut. Am citit apoi cartea despre animale. Frumoasă. Dar cel mai mult mi-a plăcut „Povestea pietrei care a căzut din cer”. - Mă bucur că ți-a plăcut! Cineva spunea că e pentru copii mai mari. - Mi-a plăcut foarte mult, e o carte din care învăț despre planete, stele… Tăticu’ mi-a spus că e o carte de astronomie. Prima mea carte de astronomie. - Așa credeam și eu, că îți vor fi utile cunoștințele de acolo. Tu ai auzit de sateliții artificiali ai Pământului? - Sigur. Primul satelit artificial sovietic a fost lansat în 4 octombrie 1957. - Cum de ai reținut data? - Era ziua mea când am auzit la difuzor. Cu puțin timp în urmă am citit cartea și acolo scrie despre sateliți. Am mers povestind și nu am observat când am trecut pe lângă ultimele case din oraș. Am trecut peste râul Vișeu și început să urcăm. Cărarea șerpuia printre copaci și erau multe flori. Am vrut să adun un buchet. Am renunțat la gândul că se vor ofili. Mergeam repede. Doar cu băieții mă luam la întrecere. Din când în când, eram avertizați să-i așteptăm și pe ceilalți. Când ne opream, vedeam orașul. Îmi plăcea cum se vedea de la înălțime. Drumul era mărginit de garduri făcute din crengi, rar câte un gard din scânduri, ca în oraș. Câinii deranjați de gălăgia noastră lătrau, dar nu ieșeau din zona de care răspundeau. Am ajuns la livada familiei Mihalca. Băieții s-au dus să taie crengi și noi ne-am întins păturile, pregătindu-ne să adunăm cireșele. - De ce taie crengile? Nu putem culege direct din cireș? - Nu vă puteți urca în cireși. E periculos. - Atunci, în alți ani, nu vor mai fi cireșe. - Cireșii se vor reface repede. Cu brațele încărcate cu crengi, au venit, destul de repede, băieții. Au lăsat crengile pe pături și s-au dus la joacă. Am luat o cireașă neagră și mică. M-am strâmbat, când i-am simțit gustul. Fetele au început să râdă. Eram dezamăgită. Mă așteptam să fie mai dulci. Numele li se potrivea. Am aflat că li se mai spune și cireșe păsărești. De fapt, erau cireși crescuți în pădure, ca merii pădureți, și nu erau altoiți. - Ce dulceață o să mai iasă din cireșele astea?! - Aveți răbdare și o să vedeți! Vorbim mâine. Am cules cireșele de pe toate crengile pe care le aduseseră băieții. Ni se făcuse foame. Doamna învățătoare i-a chemat pe băieți, le-a spus să mănânce câte ceva și să ne mai aducă niște crengi cu cireșe. Am mai adunat o vreme. Pe unele le-am mâncat. Nu mi se mai păreau chiar atât de rele. Mama ne-a lăudat. Până când doamnele au adunat păturile și resturile de mâncare, băieții au adunat crengile goale și le-au dus lângă un gard. Domnul Mihalca ne-a arătat livada și magazia în care țineau uneltele și unde se adăposteau de ploaie. Nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. Trebuia să plecăm. Fiecare a luat câte ceva, după puteri, să ducă la vale. Eram obosiți, dar bucuroși. Pe drum am cules flori, în special clopoței și margarete. La despărțirea de familia Mihalca, am spus că ne-a plăcut excursia și că ne vom bucura, dacă vom mai avea ocazia să mergem pe Arșița. (Arșița e dealul de la sudul orașului Vișeu de Sus.) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy