Balonul meu cu aer este burta mamei. Zborul îmi face degete lungi, ca petele de lapte întărite pe marginea farfuriei. Să mă țin. Să mă țină. În viață.
Tata crede ca pianul este copacul meu potrivit. Eu, nu! Se aseamănă cu ceva neutru. O încăpere, cel mult, în care poți muri. Ca un sunet nereușit. Ca un om învățat cu lumina stinsă. O vreme.
Nu mi-a plăcut niciodată acest instrument obișnuit cu încăperile înalte și reci.
Nu mi-au plăcut picioarele lui crescute pe jumătate, locul în care suntele mișcă perdele. În afară. Înăuntru. Pe rînd. Același rînd.