A formulat Lucian Vasiliu, Dacia literară nr. 5-6, 2013.

1) V-ați visat îngerul, în copilărie? V-ați întâlnit cu el, aveți amintiri... „prenatale”?

Aveam vreo 6 ani, mergeam deja la școală, în regiunea Odessa. Mama a avut o intervenție chirurgicală complicată. Într-o noapte, am visat o pasăre mare, ca un vultur gigantic, alb. Știam în vis că era Dumnezeu și îl rugasem să o aducă pe mama acasă. Și pasărea-Dumnezeu, cu aripi enorm-protectoare, a promis că o aduce. O și vedeam în vis venind, într-un sacou pe care nu îl mai văzusem în garderoba ei. A doua zi mama a revenit acasă și purta acel sacou în carouri, încât fratele meu se uita după gumele de mestecat aduse de la Odessa, la mare căutare pe atunci, iar eu săream în jurul ei și o tot întrebam de unde are acea haină. Pot spune că a fost prima mea „întâlnire” cu divinitatea, cu îngerul meu oniric (mai ales că la întrebarea noastră despre Dumnezeu, în copilărie, ni s-a spus că „savanții nu au descoperit fapte ce i-ar confirma existența”, un răspuns însușit pe la lecțiile din timpul studenției medicale ale mamei). Acum însă pot spune că am doi îngeri păzitori, locuim într-o casă! Cel mai mic a și pictat pereții în noul apartament, cel mare face manuale de literatură universală și mă numește doamna lui... Dacă e să vorbim fără accente ludice, sunt o norocoasă și simt mereu prezența divinității! Un lucru e sigur în cazul meu: am o relație de prietenie cu divinitatea, una dialogal-rațională, fără acea inhibantă „frică de Dumnezeu”.

2) Ce credeți despre autodidaxie? Câtă... școală (studiu) este în operă, câtă experiență, câtă intuiție (mă gândesc la Ion Creangă, Panait Istrati, Marin Preda...)?

Cei trei autori sunt un exemplu de o astfel de instruire. Autodidacticismul este unul din zeii politeismului meu! Am cunoscut mulți semeni de-ai mei, tineri care mereu așteaptă să li se facă ceva: de către părinți, școală, primar, guvern (e o reminiscență a mentalității sovietice)... Mi-a plăcut la viața mea (cei 30 de ani, toți ai mei) să suflec mânecile și să fac singură ceea ce vreau să fiu / am. Am știut să învăț și de la alții.

3) Ce ați descoperit deosebit în arborele genealogic personal?

Eram masterandă, scriam o teză despre Jorge Luís Borges și Lucian Blaga, un studiu comparat. La Biblioteca Națională am descoperit întâmplător o enciclopedie despre localitățile Moldovei. Acolo am găsit pe străbunii mei după mamă: Nicolae Boboc și Gheorghe Puha, țărani răzeși ai unui sat de lângă Bălți, care aveau treierători, vii și cârciume, adică erau crâșmari. De la mama știam că, după război, li se confiscase totul, și pământ și averi, dar nu mă așteptam să mă întâlnesc cu ei într-o carte în câteva volume alfabetice editate după ’90. M-a mirat această ascendență a mea livrească, mai bine zis m-a mirat această „întâlnire” cu trecutul meu sanguin, cu mine, pusă genealogic în paginile unei enciclopedii! De altfel, înainte de a începe să răspund la această întrebare mi-am amintit diferite situații în care oamenii se mitologizează, povestindu-și virtuțile genealogice, aurindu-și rădăcinile. De aceea am recurs și la acest argument bibliografic: unul „cu acte în regulă” la Biblioteca Națională din Chișinău!

4) Au nevoie elevii noștri de profesori de religie? Sau numai de... sport?

Cred că e nevoie și de unii și de alții. Dar dacă ar fi să ne referim la primii, atunci e de evitat habotnicia. Așa cum oamenii sunt diferiți, nu mai e posibil vreun purism, nici religios, ar fi mai util să fie o oră de istorie a religiilor, sau o oră de istorie a creștinismului, iar acasă, părinții ar decide care ar fi praxisul religios. Căci cunoașterea și credința, mi se pare, au anunțat o schismă deja în „Geneza” biblică. Așa cum orice disciplină școlară presupune un anumit nivel de cunoștințe obligatorii, nu văd cum s-ar realiza o astfel de obligativitate la o oră de religie. Cum ar fi să dăm teste la tema „Sfânta Treime”? Mi se pare cam riscant, până la blasfemitor! Un test la temele „Istoria creștinismului european”, „Traducerile Bibliei în limbile vernaculare” sau „Originile iudaice ale creștinismului”, etc. îmi sună mai bine. Există însă soluția școlilor duminicale, în care copiii ar merge, cu acordul părinților, la ore de religie, ținute de persoane inițiate în teologie (ortodoxă sau de orice fel, ține de alegere).

5) Ce instrument de scris folosiți / ați folosit (pană, creion, condei, stilou, pix, mașină de scris, calculator)?

Am fost nevoită să caut în DEX sensul pentru unele (condei). Am scris odată cu pene, împreună cu fratele meu mai mare, care citise nu mai știu ce carte după care am găsit niște pene de gâscă, le-am ascuțit, dar nu a ieșit mare caligrafie. Creionul simplu îmi servește uneori pentru a scrie texte literare. Scriu cu el pe foi galbene, care nu te obligă la nimic, scrii, curgi, nu ai tracul foii albe. Condeiul e o chestie de amintire: în școala rusă, prin clasa a doua, țin minte, profesoara avea condei și scria cu cerneală roșie în „ungherașul roșu”, colțul clasei unde se adunase toată roșeața ideologicului de pe atunci, „icoanele” marilor gânditori ai socialismului, steagul roșu și portretele pionerilor eroi. Stilourile și pixurile îmi sunt mai apropiate, primele ca un accesoriu al unei vieți printre litere, ca niște obiecte care sunt folosite nu atât ca instrumente ale scrisului, ci ca o metaforă a scrierii speciale, a scrisului festiv. Pixurile, însă, sunt acei muncitori-salahori ai transpunerii pe hârtie. Când scrii cu pixul, ai impresia unui efort adevărat, e doar un pix, unul din miliardele de pixuri, cu el poți face orice, scrie orice, el nu te obligă. Or, eu cred că majoritatea cărților se scriu cu pixul, iar autografele sunt rezervate stilourilor. Mașina de scris este nimic altceva decât un obiect de pus în cabinetul de lucru, ca un mic obiect-muzeu, nu am lucrat niciodată la o mașină de acest fel. Calculatorul – adevăratul strung al scrisului de azi. Totul sfârșește în el, învinuit de globalizare și detașare de caligrafic, el, digitalul calculator la atingerea degetelor noastre, scrie!

6) În ce publicație culturală v-ar fi plăcut să debutați? Ce vă amintiți (plăcut, neplăcut) de la debutul cu volum?

Am debutat cu adevărat în eseistica și critica literară în paginile „Daciei literare”. Cred că întreaga mea viață a curs astfel încât să mi se întâmple anume așa și nu altfel. Nu sunt o persoană obsedată de mistic, dar îl admit. Prin clasa a 12-a am luat Premiul I la un concurs literar, dedicat operei lui Mihail Kogălniceanu, la Radio Moldova. Facultatea de Litere, unde am petrecut 4 ani din viața mea și Facultatea de Limbi și Literaturi străine, unde lucrez acum, se află pe strada Mihail Kogălniceanu din Chișinău. M-am măritat cu un băiat care a crescut pe malul Kogâlnicului. Am debutat într-o revistă fondată de Mihail Kogălniceanu în 1840. Fiul meu este tizul lui Kogălniceanu. Colaborarea întâmplării sau ... o legitate ascunsă!
Sunt coautoare a două manuale de literatură universală pentru liceu și a unui suport didactic pentru cursurile de literatură universală de la Universitatea de Stat din Moldova. Dar încă nu am debutat în volum. Am un manuscris de prin 2007, despre poezia poetului antic Gaius Valerius Catullus, o reminiscență literară a studiilor mele în domeniul filologiei clasice. Sertarele mele conțin și manuscrisele a două cărți de eseuri critice, cronici de carte, care, însă, așteaptă. Nu mă prea grăbesc, vorba aceea ca „mireasa la măritat”.

7) Ce faceți într-o zi în care nu scrieți?

Nu există zi în care să nu scriu! Ce patetic sună! Explic: dacă nu mă ating de o pagină, nu înseamnă că nu scriu. Făcând menaj, dădăcindu-l pe Mihu, discutând cu soțul meu despre studenți, cărți, oameni, locuri, întâmplări, scriu! Adică, cumulez materialul care să se transforme în scriitură. Odată, cu un clește de rufe în mână, am descoperit că e o metaforă a iubirii fizice, kamasutriană metaforă. Casa noastră e plină de cărți și de idei, astfel e plină de scriitură.

8) Ce înseamnă atitudine, implicare civică pentru un scriitor contemporan?

E o poveste delicată toată implicarea aceasta. Desigur că un om de artă nu poate să nu ia atitudine față de tot ce îl înconjoară. Dar există o limită până unde se implică și cum o face. Actul creației îl percep mai mult prin filtre estetice, arta este mai degrabă o acțiune decât o reacțiune. Un scriitor care face propagandă politică este periculos și contagios. Asta însă nu înseamnă că el nu poate avea o poziție pe care să și-o spună, dar când un artist e pe baricade, e în avangarda mișcărilor sociale și politice, există riscul ca ceea ce face în artă să fie pal și mai puțin expresiv ca activitatea sa civică. Mi-e frică de literatura patriotardă, de arta ce se strigă pe la colțurile agorei, mai bine zis mi-i frică de lipsa de sinceritate în asemenea discursuri, orice cauză ar servi, e vorba de o artă angajată.

9) Ce făceați pe 22 decembrie 1989? Ce ați face acum în acel context?

Aveam aproape 7 ani. Eram în Ukraina, mergeam la școală, învățam să citesc în limba lui Taras Șevcenko. Îmi amintesc că în clasa mea mai era un coleg și noi ambii știam de la părinți că suntem moldoveni. Asta ne apropiase: acel „sângele apă nu se face”. De atunci știu ce înseamnă să te simți o minoritate națională. Tot atunci mama ne învăța alfabetul latin după alfabetul limbii franceze. Familia noastră se abonase la o revistă ce apărea la Chișinău cu alfabet latin. Poștașul o aducea și zicea: „poftiți revista dumneavoastră nemțească”, insinuând că am fi naționaliști. Nu înțelegeam nimic din cele ce se întâmplau, dar simțeam că suntem priviți cu alți ochi, ceea ce ne-a făcut să revenim în Basarabia.
Există o istorie anecdotică în familia noastră care ține de evenimentele din decembrie 1989 din România. Așa cum u.r.s.s.-ul încă nu picase, la policlinica unde lucra mama mea, Ecaterina Rotaru, în fiecare zi de luni se țineau ore de informare politică, așa-numita „politinformație” în instituțiile de stat ale imperiului roșu. Într-o dimineață, o colegă o anunță pe mama că ea e responsabilă de revista presei, mama desigur uitase. A luat primul ziar nimerit sub mână și a mers la ora de (dez)informare politică. A citit articolul din prima pagină. Era despre cuplul Ceaușescu, despre condamnarea lor. Așa cum era primăvara lui 1990 și evenimentul se consumase, medicul șef și toți colegii au constatat cu mult umor că se cam învechise informația, înțelese și mama, după primul alineat, dar deja era prea târziu să dea înapoi.
Dacă aș fi azi în acel context, cu mintea mea de azi, aș acționa foarte atent, fără vise și încântări politice (am trăit profunde dezamăgiri politice în 2005 și 2013). Am reticențele mele față de majoritatea revoluțiile din est. Þin minte definiția dată pentru „perestroika” – procesul în care copiii șefilor noștri devin șefii copiilor noștri. Nomenclatura partinică a știut să nu scape frâele puterii din mână, asta s-a întâmplat la Moscova, în republicile socialiste și cred că și în România. Altceva însă nu poate fi ignorat: forța poporului care a ieșit în stradă, care s-a emancipat dintr-o dictatură, dintr-un regim opresiv. Am „retrăit” aceleași sentimente pe 7 aprilie 2009 la Chișinău.

10) Sunteți colecționar (de timbre, clopoței, carte rară, artă plastică, manuscrise etc.)? Iubiți pisicile, câinii, păsările? Alte pasiuni?

Sunt colecționară de vaze. E o pasiune mai veche, de când nu aveam o casă la Chișinău, eram studentă, prima vază o cumpărasem la Constanța și mi-am zis că o voi pune în casa mea. Îmi place metafora acestui obiect, o metaforă feminină. Îmi place să primesc flori în dar. Am observat că mulți profesori nu duc florile acasă, cele primite de la discipoli. Eu le car pe toate acasă, îmi scot vazele și am o casă plină de flori și de cărți. De fapt iubesc ideea de student. Eu cred în studenții mei. Căci ei sunt ziua mea de mâine!

11) Vă este teamă de globalizare? Ce vă nemulțumește în anii noștri „postmoderni”?

Mi-i teamă de viață, de viitor, de necunoscut, dar asta mă provoacă și mă face să merg înainte (dar nu în cheia „să mergem înainte, căci înainte a fost bine!”). Globalizarea! Ca orice fenomen are părțile ei bune și pe cele proaste. Tuturor ne place să primim e-mailuri de la prieteni și rude din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, să avem acces la Marea Bibliotecă a Lumii prin marele păienjeniș virtual, dar nu agreăm traficul de ființe umane, industria farmaceutică și cea alimentară care pare să ducă un război ascuns cu umanitatea. Or, ține de discernământ. Libertatea înseamnă alegere! Democrația și globalizarea sunt sisteme ale mediocrului la putere, dar nu există un sistem mai favorabil umanului, cum zicea scriitorul Llosa. Așteptăm să fie inventat...
Sunt postmodernă prin biografic: m-am născut recent. Globalizarea o percep și ca pe o universalizare, așa cum sunt profesoară de literatură universală la Universitatea de Stat din Moldova. Anul trecut mi-am luat licența în economie, astfel, mă interesează promovarea culturii și știu că o cultură este viabilă doar mergând mână în mână cu civilizația, iar civilizație înseamnă și bani și valori materiale, un mod de trai ce se proiectează într-un mod de a gândi și a crea. Nu cred în generații decadente, nu cred în apocalipse sociale, sunt sigură că fiecare generație își elaborează, până la urmă, propriile valori și se autosalvgardează! Rămâne frumosul! Și asta va salva generația noastră, cum a salvat multe altele pentru istorie, pentru memorie.

12) V-ați dori o casă la țară? Aveți deja?

Mergem la țară la nordul Basarabiei și la sudul ei, sunt casele părinților noștri. Dar visez la o casă rustică, cu gard împletit din nuiele, cu oale și ulcele în loc de vasele moderne, unde am putea să mergem vara, un fel de muzeu-locuință, în care fiul nostru Mihai ar cunoaște și un alt fel de trai (mi se trage de la o noapte petrecută odată, în studenție, în casa-muzeu „Alexei Mateevici” de la Zaim, făceam o călătorie-autostop prin Moldova, de la punctul ei extrem de sud (Giurgiulești), până la cel extrem de nord (Naslavcea). La Zaim am ajuns noaptea, nu aveam unde dormi și directorul muzeului ne-a permis să dormim în casa poetului. Am dormit pe paturile muzeale, înveliți cu scoarțele acelea țepoase, țesute din lână).
Am și topografia casei de vis: Orheiul Vechi, între stâncile lui, ca o cetate naturală. E un vis, dar visele se mai și întâmplă! De altfel, am mai visat într-o dimineață o casă spațioasă, de boiernași, acum nu demult, cu o masă veche, dar frumoasă, cu un scrin de piele, cu un bun prieten, dar e o altă poveste... Pentru un alt chestionar...