nu stă în puterea lui Dumnezeu să mă coboare în mine.

de aceea, ție aș fi vrut să mă rog,
bărbatul meu dus prin lume să adoarmă soldații,
aș fi vrut să îngenunchez în litera morții
să mă tragi tu jos în mine, tot mai adânc,
în fântâna firii mele domesticite prematur,
izbindu-mă frontal de-o femeie chircită în colț de celulă,
flămândă oarbă bolnavă nebună
să-i întind eu, nu tu, eu să-i întind mâna și-un bol de mâncare
s-o iau în brațe, să n-o las să moară, s-o respir
și s-o îndes iar însănătoșită-n mine
cârje să-nfing în timp și tu să urli:

"Zbori atât de frumos, iubito, hai, mai sus, mai sus,
în tine... fă saltul vertebrei peste coline..."

și să mă intru, până la os, să-mi zdruncin temeliile
- dezinsecție totală și definitivă -

Oho. Seismul sângelui obligat să curgă înspre Sine
Născut, ori nu făcut.

De aceea, ție aș fi vrut să mă rog,
bărbatul meu dus prin lume să adoarmă soldații...