Revista Helis, Anul XI, nr. 6-7 (134-135), iunie-iulie 2014, pagina 3

"..................................................
O surprinzătoare apariție poetică s-a întâmplat în primul număr din 2014 al revistei Helis prin publicarea unui grupaj de poeme semnate de un necunoscut: Petre Ioan Crețu. La doar câteva săptămâni s-a produs și debutul editorial al acestui mare necunoscut, domnia sa, inginer electronist de profesie, tipărind, la Editura Vif din Constanța, cartea intitulată Poemele săptămânii uitate, prima dintr-un număr de altele scrise în taină de autorul al cărui gest pare să-l reediteze pe cel de acum câțiva ani al lui Nicolae Teoharie, altă achiziție de elită a Grupării de la Helis care acum se mândrește cu el.
Volumul cuprinde două cicluri: primul e cel de la care cartea își împrumută numele, iar cel secund și mult mai amplu fiind botezat Arca lui Noe. Postfața e semnată de Șerban Codrin care, cu flerul lui de avizat degustător de poezie autentică și de descoperitor de talente pe care le susține în demersul de a păși în agora și de a se afirma, chiar de nu se mai află la prima tinerețe, trasează principalele linii de forță ale unui discurs poetic puternic și original.
Într-o lume care se desacralizează văzând cu ochii, Petre Ioan Crețu, în sufletul căruia încolțesc și cresc icoane, se înverșunează să aprindă ruguri în stare să mențină vie legătura dintre pământ și cer: „în mine încolțesc sacre icoane/ le ud cu lacrimi/ le hrănesc cu suferință cotidiană puțin rom/ poate o vodcă/ până cresc mari/ când le vine sorocul/ vin iconarii să le cumpere/ iar eu le lipesc timbre ștampilate pe frunte” (un alt poem de luni). Lumea e văzută ca un sanatoriu universal din care relatează experiențe bazate pe trăiri-limită sau pe stări halucinatorii. Nu lipsesc tablourile onirice de cea mai bună calitate expresionistă și escatologică: „pe sub picioarele mele trec ceruri când vii când albastre/ crucea de care eram legat în cuie creștea fără de măsură/ și pe pământ se făcu deodată o umbră de întuneric păcatele noastre/ arhanghelii zburau pe caii lor de foc și mai pocnea o țeastă/ cu toate astea iubito păcătorului îi este dor de tine” (săptămâna patimilor alandala). Poetul e doar caligraful prin care se exprimă Însuși Creatorul: „Dumnezeu ne-a chemat la el într-o după-amiază de vară/ ne-a dat câte un poem să-l scriem pe suflet cu un crin/ după care puteam chiar să murim așa uitați în ținuturi barbare/ sau ascunși între două femei și o sticlă de gin” (poemul de miercuri). Sub masca de poeta ludens, oricând pasibil de a intra în competiție cu Marin Sorescu, Petre Ioan Crețu este un poet grav bântuit de cele mai profunde și mai acute neliniști metafizice. Poezia sa e o cale marcată, ca în basme, spre a-i asigura întoarcerea din întunecatul dincolo: „știu poemul acesta va fi drumul întoarcerii/ tu doar ține poarta sufletului deschisă/ te voi regăsi și voi intra” (gând subscris). În registru parodic de zile mari e derulat mitul Creației. Iată finalul savurosului poem facerea lumii: „Narcisist cum era, în ziua următoare a observat/ că nici una din vietăți nu-i seamănă/ așa că a luat un pumn de țărână,/ puțină apă din marea cea sărată/ a frământat bine și m-a făcut pe mine/ după chipul și asemănarea sa/ cum nu-i mai rămăsese aluat și pentru Eva/ repede mi-a rupt o coastă/ s-o macine/ și așa de tare m-a durut/ încât, ori de câte ori îl apucă pe Dumnezeu/ cheful de creație/ o rup la fugă/ cât mă țin picioarele”. Tema morții ocupă un loc central în economia plachetei acestui poet ce-și rescrie „viața așa cum aș vrea s-o fi trăit”, dar căruia cel mai bine-i „reușește moartea” (tristețe flămândă). Thanatosul face casă bună cu erosul, absența și pustiul ființial fiind potențate din ambele părți: „cum știu că pleci/ simt cum moartea bate la poartă/ mai aruncă cu pietre în câinele ce latră/ a deznădejde a furie poate a viață/ nu voi deschide” (...a deznădejde). Sau: „din plânsu-mi sterp se naște moarte și lupii albi deschid o poartă” (lupii albi). Fluturii care „se sinucid albastru în zori” devin tot atâtea simboluri ale condiției umane în care natura ocrotitoare a dragostei ar fi putut juca un rol mântuitor: „cum treceai tu subțire și înaltă/ cu strada în piept nălucă fulgerând/ pietrele se fereau să nu te doară pasul” (pieziș de-a lungul unui gând).
Petre Ioan Crețu e un poet pe care viitorul poate paria cu prisosință. Semnatarul acestor rânduri a făcut-o deja.

Ion Roșioru"