Cunosc un seminarist bun la toate, un fel de handyman. Mai puțin la șofat pentru că a dat de șapte ori examen pentru permis. Când l-am auzit azi cântând mi-am adus aminte brusc de liturghiile de la liceul catolic și de Sorin cântând psalmul. Avea o voce subțire de tenor, pe care o îngroșa forțat, să pară mai hotărât. Mi l-am imaginat la amvon în geaca lui roșie-neagră. Și cu geaca asta e o poveste. Fiecare lucru are o poveste așa cum orice om are o poveste. De fapt își împrumută unul altuia poveștile atunci când nu mai au ce spune.

Într-o iarnă venisem de la bulgăreală și, pentru că era apă caldă, ne-am apucat să spălăm rufele la mână. Sorin își spăla doar geaca. Apoi a pus-o pe caloriferul de fontă. Primul lucrul pe care îl înveți când se spală rufele e să scotocești toate buzunarele. Apoi să le usuci pe dos și să nu stea prea mult la căldură pentru că se decolorează. Sorin uitase în buzunar o gumă mestecată care s-a imprimat ca o pată albă pe jumătate de buzunar. El îi zicea trifoiul lui cu patru foi deși pata aia aducea mai degrabă cu ieșirea evreilor din Egipt.

De multe ori, când nu găsesc explicații, mă refugiez în clișee. Ca de exemplu că Dumnezeu îi ia întotdeauna mai devreme pe cei buni. Fac asta pentru că altfel nu găsesc niciun sens în plecările premature. Bun. Am înțeles demult ca omul se cheamă om pentru că pleacă. De fiecare dată când plec în drumuri lungi îmi place să mă uit la chipurile oamenilor să văd care e bun și care rămâne. Dacă aș putea, m-aș da de trei ori peste cap și m-aș transforma într-o sinapsă. Aș umbla nestingherit prin fiecare om pe care îl întâlnesc, să văd ce se întâmplă în el.

Uneori mă doare mai mult că am uitat ce am pierdut decât pierderea în sine. Cu toate astea nu e important. Nu e important să-mi aduc aminte ziua în care a murit cineva, numele cuiva, locurile prin care am fost, nașterea altuia. Vine un moment în care nu te aștepți când unul din aceste lucruri te lovește în stern cu atâta forță și iese prin omoplați cu atâta viteză încât revezi totul în câteva clipe te simți trist apoi trece. Ca și cum ai fi un pescar bătrân care a scăpat un merlin și stai și te uiți în gol la firul gol gândindu-te cine-ai fi putut fi dacă ar fi fost.

Nu mi-au plăcut niciodată femeile frumoase pentru că mă sperie gândul că aș putea avea una. Ori frumusețea nu se împarte la unul ci la toți. Cunosc însă o femeie care, fără să vrea, știe să fie atât de frumoasă, încât nu vrei altceva decât să-i fii ecou când cei din jur tac, rând pe rând, ca o claviatură ce cântă Ave Maris Stella. Poartă cu o grație discretă un aparat dentar și, când zâmbește, soarele sugrumă luna cu o coardă de pian astfel să nu mai fie noapte ci numai o zi continuă în care el o privește.