e timpul să plec.
ți-am așternut toate rândurile de piele
pe care le-am avut,
mărăcinii rămași te-ar putea răni
și n-aș suporta durerea.
e timpul pentru rămas bun.
nu, nu-mi spune „ mai stai ”
s-ar răzvrăti toți fluturii
de așteptări învinși
*
pânda mea nu mai are rost
astăzi mă îngrozește singurătatea
dar nu a mea
singurătatea de care te-ai îndrăgostit
când eram plecată să-mi caut pașii
nu știam că ei alergau prin tine
cu toate temerile mele desculțe
*
nu, nu plâng. doar stau ca un copil mofturos
și număr boabele de sudoare
prelinse din luna ca o acadea
-prea mult efort pentru dragostea asta,
spun păsările susținându-mi zborul
voi crește puiul de ciută primit în dar
din el se va naște femeia cu zorii pe frunte
în câmpul lor își va putea instrui soldățeii de plumb
punând la zid toate lacrimile
pregătite de evadare
*
și poate că la vremea aceea nu știam
doar visam cu ochii cusuți de inima
prea albastră să mai vadă clar
cum se furișează toamna
jefuindu-ne de roade
*
știu, simt încă mai suntem rătăciți pe undeva
ne-am întins prea mult unul spre altul primăverile
să ne prefacem acum că nu ne cunoaștem rănile
*
în cele din urmă
ne vom striga tăcerile pe nume
lupi flămânzi se vor apropia să adulmece
lira prin care cineva vânează păsări
*
aș fi vrut să-ți spun dinainte
că așa se trece prin întâia moarte în doi
restul va fi mult mai ușor...