partea ciudată e că ai luat și cuvintele cînd ai plecat. și acum fiecare oval e pătrat și totul e doar colțuri. soarele e pătrat, norii sînt niște ființe geometrice hidoase, care parcă au fumat tot cerul și acum metastazează cea mai tristă ploaie care a fost să cadă peste bucureștiul meu. peste bucureștiul nostru, ploile erau altfel. eram împreună la geam, lîngă biroul pentru care mă cicăleai că las cana de cafea. jur că dacă m-aș putea întoarce înapoi, aș savura fiecare moment ca un lup lihnit. ca un suflet lihnit de viața pe care ai decis că e mai bine să o ascunzi după sfîrșitul nostru, începutul tău și prostul final al filmului meu

nu știu ce a fost, pentru ca în noul apartament sticla de vin e întodeauna pe jumătate, la fel ca și rațiunea mea. ocb-urile se termină la fel de rapid precum apa ajunge în bongul improvizat dintr-un pet de Timișorea și unul de Cola. Totul e pe jumătate, de la zile la nopți, de la ce zic pînă la ce vreau să-ți zic cu adevărat în fiecare moment în care, din întîmplare, mai vorbim. cu tonul tău rece, care se prelinge ca o lipitoare pe sub față, stopîndu-mi zîmbetul și menținînd o grimasă de „ce prost sînt”.

probabil a fost o grădină zoologică. timp de 5 ani ai ținut ascunși toți demonii din mine, toate depresiile pe care mi le-ai reproșat și pe care indirect m-ai ajutat să le depășesc. tu ai fost antidepresivul pe care probabil niciun psihiatru nu mi l-ar fi recomandat. au fost testate presupun și la fel de bine presupun că efectele pozitive nu au depășit niciodată posibilele efecte adverse. și după tot timpul ăsta, i-ai lăsat liberi. și mușcă al dracului de tare.

și totul se rezumă la probabl, posibil, ar fi putut fi. dar nu mai e nimic. nu a rămas decît sațietatea asta existențială care se ascunde după fiecare colț. și parcă nicio urmă de milă din partea ta.