printre-atâtea plăsmuiri
oameni vii se simt statui
nu mai sunt demult căiri
vina-i doar a nimănui

și de-a valma generații
trec buimace, încotro?
doldora-i de aberații
viața lor de vis angro

des mai e luat afișul,
după ce-i abia lipit,
prinde poza șui surâsul
- blițul morții a sclipit

ca-n fotografii de grup
fiecare-i anonim
amintirile se rup –
timpu-i fără antonim

și-n secunda care-a fost
să pretinzi că ai iubit?
știi tu astăzi pe de rost
chipul ei sau lui? – atât:

o părere, un sughiț
muzica unui fermoar
nerv pe nasture la șliț
sau oftatul de budoar

poate-un gest aleatoriu
sau ceva ce te-a rănit
dincolo de iluzoriu
dincoace de infinit

printr-atâta lume vidă
mult mai vie e-o statuie
și-ar putea mereu gravidă
cu-ntunericul să fie...

când vom aboli din norme,
ierarhii pe căi oculte,
și risipele enorme
și ipocrizii prea multe

timpul va fi doar iubire
banii nu ar mai conta
nici putere, nici rea fire –
viața lumii-viața ta