E ciudat. Cine ar putea să reziste propriei sale consolări. Chipul lunii nu se relevă în mii de culori chiar dacă ai putea interveni doar din distracție, potrivită mai degrabă fiind voia. O singură față. Vântul alungat din orașe. Toate temerile despre păsări au același substrat. Zborul de noapte, clătinarea asta continuă unde liniștea domnește în nuanțe de gri rătăcit, sub privirile ce nu le-ai fi putut închipuit vreodată. Cu câtă ușurință poți construi mici forme jalonând culorile pe rând, pe aceleași cărări ale surprizei, disperării și aroganței. Cât de repede oamenii se străpung fărâmițându-și visele pe mozaicul următorului punct. Circumstanță.

Bird avea ceva special. Poate simțul de a găsi oportunități în toate inimile abandonate pe întinderea goală. Nuanțe de gri imatur, selenar. În mai puțin de două respirații se hotărî să schimbe lumea. Ca un soi de promisiune solemnă. Potrivindu-și hanoracul roșu îndrăzni să cheme-n apărare luna.

Îi povesti tot ce se-ntâmplase. Cum poate interveni, ce destinație au stelele atunci când pier, din ce culori e zămislit-o rază. Bird se gândi. Să-i faci mărturisiri, nu asta contează. Se uită la mâna ei respirând relaxat pândind pe mai departe umbra. Oamenii se pun în mișcare. Ca vocea, privirea și fuga cu ochi-n pământ, rușinată. Avea dreptate. Mai-nainte substantivul verb nu putea pătrunde...

După-amiaza asta e straniu de tulbure. Nu știai niciodată la ce să te aștepți. Cu toate astea nu puteam diminua efectul tenebrelor aruncate în gând de răzbunare. Mai puțin speranța.

Bird zace într-o cutie, obosit, mângâiat din când în când de razele lunii. Învățat dinainte, își intona propriul nume rezervat doar nouă, aripilor în expansiune.