agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-09-02 | [This text should be read in romana] |
Amintiri, amintiri
Penurie de hârtie de imprimantă și cartele perforate Și acum mă amuz când mă gândesc la vremurile în care era o lipsă acută de hârtie de imprimantă și de cartele perforate. O mulțime de peripeții au existat atunci din această cauză. După ce prin anii 1973-1980 nu se simțea deloc lipsa a ceva anume, căci dețineam cartele dintre cele mai frumos colorate, aduse direct din import, pe care scria DI ARCO (unii, mai strângăreți, au avut mulți ani cartele din acelea păstrate prin sertare), iată că într-o bună zi au venit și vremuri de raționalizare generală de materiale informatice. Primele s-au terminat cartelele. Începuserăm să folosim niște cartele făcute în țară, undeva pe la Bușteni. Deosebirea era că, față de cartelele originale, aveau o rezistență slabă, scrisul de sus nu se mai sincroniza cu coloanele, apăreau fel și fel de scame pe ele, chiar și surcele etc. Așa încât s-au uzat aproape de tot mașinile Juky folosite la perforarea acestora, într-atât încât nu mai puteau fi recondiționate ca lumea. S-au cumpărat atunci niște mașini din RDG, numite ARITMA, care păreau mai potrivite. Câtă vreme au fost noi, a fost bine, nu am prea simțit diferența față de perforatoarele Juky. Dar după ce au început să se uzeze, au devenit un adevărat calvar. Produceau îndeosebi decalări nepermise pe verticală a codurilor perforate. Nu se mai vedeau înscrisurile în partea de sus a cartelei. Nici acesta însă nu era un impediment încât să nu ne mai putem continua treaba noastră de programare: învățasem pe de rost perforațiile pe coloană pentru fiecare caracter. Ne-am dezobișnuit să mai reclamăm că mașinile de perforare ne fac necazuri. Văzând că munca mergea totuși în continuare, au venit noi dispoziții de sus: să nu aprindem luminile în Centrul de Calcul în afara orelor de program. Așa că, perforam cartele aproape pe întuneric, abia mai distingeam perforațiile, și puneam pe bâjbâite cartele în cutiile pentru rulat. A venit și vremea valorificării cartelelor uzate. Studenții care făceau practică la ITC se milogeau să le dăm cartele uzate. Nu știu cum, inventivi, ei utilizau partea din dreapta a acestor cartelele, partea neperforată, întorcând cartela stânga-dreapta, așa încât să scrie niște cartele pentru programele Fortran! Dar iată că a sosit și vremea când au apărut primele editoare de programe pe ecran - display-uri. O tempora! Adio cartelelor! Nici cu hârtia de imprimantă nu a fost mai bine. La început se părea că era suficientă, indiferent de câtă s-ar fi consumat pentru compilarea programelor și editarea de manuale în format A3. Când rămânea câte cineva după amiază, în regim de porți deschise, cu sarcina de a recompila una sau mai multe părți ale sistemului de operare, aveam grijă să-i spunem operatorului de tură să ne aducă vreo 10-12 cutii de imprimantă. Apoi începeam treaba. Se întâmpla uneori ca nici acele cutii să nu ne ajungă. Atunci căutam prin toate cotloanele Centrului de Calcul un operator cu chei de la magazia de hârtie de imprimantă, să ne mai aducă vreo câteva cutii de hârtie. În Laboratorul lui Masek erau stive mari de listinguri cu surse listate ale componentelor sistemului de operare sau ale aplicațiilor. Teancuri de listinguri și vidaje de memorie erau și pe biroul fiecăruia dintre noi. Dar, cu acest regim de consum exagerat, nici nu-i de mirare că într-o zi rezervele de hârtie ale Centrului de Calcul s-au epuizat. Am trecut astfel la tot felul de raționalizări. Una dintre acestea cerea să refolosim hârtia pe verso. Trebuia însă tot mai multă hârtie. Atunci, din cauză că era lipsă mare de hârtie într-un singur exemplar, eram nevoiți să folosim hârtie în două exemplare. Unii mai desfăceau hârtia în două exemplare, îndepărtând folia de indigo din mijloc. Alții nu aveau răbdare să mai separe exemplarele și listau în două exemplare, deși le trebuia doar unul. Când s-a terminat și hârtia în două exemplare, nu s-a mai găsit hârtie decât în trei exemplare. Apoi, doar hârtie în cinci exemplare! Apărători ai patriei La ITC era organizată o companie de gărzi patriotice, instruită periodic de un căpitan de la Sectorul 2. Din partea noastră compania era condusă de inginerul Gazdovici, salariat dintr-o secție de hardware, ajutat de Paul Stoleru din laboratorul lui Gabriel Martin. Ceata de „plăieși” de la ITC arăta bine. Cercetătorii științifici, ingineri, mulți burtoși, arătau semeț, îmbrăcați în hainele acelea kakii, din doc, cu însemne de mătase pe ele. Doar că mai erau unii slabi de tot, ca mine, de pildă, pe care hainele acelea stăteau ca și pe o sperietoare de ciori. Și când ieșeam în haine militare la soare, pe câmp, la iarbă verde, prindeau un soi de luciu fermecător. Bonetele ne ședeau bine, indiferent în ce poziție le puneam pe cap. Tovarășii de la Sector, cam odată la doi ani, veneau să țină un soi de conferințe în sala de consiliu, să ne prezinte marile pericole care ne pasc datorită amenințărilor NATO din vecinătatea țării noastre, când dușmanul inamic putea veni oricând în batalioane și companii motorizate să atace biata noastră țărișoară. Noi nu aveam destulă tehnică militară, dar aveam voința de a ne apăra țara cu orice preț împotriva agresorului imperialist!... Când aveam de lucru peste vârful capului la programele sistemului de operare, trebuia să lăsăm totul deoparte, să ne îmbrăcăm militari și să plecăm la trageri, în poligon. De acolo mai veneam pe după amiază, dar fără niciun chef să mai facem programare. Erau totuși pauze folositoare ședințele de tragere, căci mai luam și noi aer de pe câmp. Aveam timp să discutăm vrute și nevrute cu colegii de prin alte laboratoare. Era aer mai curat, mult soare și... multă voie bună. De tras, trăgea fiecare cum putea, nu se numărau cartușele țintite. Așa am știut și noi despre poligoanele din jurul Bucureștiului: la Băneasa, la Tunari, la Mihai Viteazu. Să fi văzut însă compania de fete, că era și așa ceva, în uniforme de gărzi patriotice! Erau frumoase, le stătea bine chiar și în uniformele acelea sărăcăcioase! Toate treburile astea mergeau minunat, până la pregătirile de defilare pentru 23 August, sărbătoarea noastră națională de atunci. De pildă, într-un an, compania ITC trebuia să defileze prin fața conducerii superioare de partid și de stat, ca un pluton compact de militari echipați cu mitraliere de calibru mare. Unii trebuiau să poarte afeturi de mitralieră, alții mitraliera propriu-zisă. Îmi aduc aminte, erau niște călduri groaznice în acel an, înainte de marea sărbătoare. Zi de zi trebuia să ne ducem cu un camion pe la ICPIL, să luăm de acolo niște afeturi de mitralieră (care cântăreau vreo 23 de kg fiecare), să mergem pe aleile din Herăstrău și, pe o căldură caniculară, să batem pasul de defilare cu afetele pe spinare. Credeam că nu se mai sfârșește chinul acela. Iată, a venit însă și ziua mult așteptată, ziua de 23 August. Încă de pe la ora 3 dimineața m-am trezit, că trebuia să fim la ora 5 la ICPIL, să încărcăm afeturile de mitralieră. Le-am încărcat, apoi un camion ne-a dus până în Parcul Herăstrău unde le-am descărcat, pe rânduri, undeva pe o alee. La ora 7 veniseră niște comandanți să pregătească defilarea. Gărzile s-au organizat, și-au luat fiecare pe spinare afetul sau mitraliera lui. Trebuia să începem să pornim pe bulevard, în pas de defilare. Doar o ultimă inspecție mai trebuia făcută. Venise un colonel de la armată care începu să tragă cu ochiul peste linia de luptători burtoși gata de luptă, cu mitralierele pe spinare. Dar acea linie de luptători parcă s-a întrerupt undeva. Exact pe acolo unde colonelul ajunsese cu privirea lui expertă, în dreptul meu. Se opri. Aici ceva nu era bine. - Ce l-ați pus pe tovarășul ăsta subțirel și slăbuț să poarte afetul? Nu vedeți ce slab e? Ia să vină unul din rezervă aici, să-i ia locul? Uite mata! arătând spre unul mai plinuț de aproape. Iar mata pleci acasă! îmi zise, vrând să se convingă că nu voi fi văzut, nu se știe cum, pe bulevard, la demonstrație. Cum de te-au găsit tocmai pe mata să te pună să cari o asemenea greutate?... Minune mare. S-a îndurat cineva și de mine. După ce, timp de două săptămâni tropăisem zilnic prin Herăstrău cu afetul de mitralieră pe spinare și n-avusese nimeni milă de mine! Nu puteam totuși să plec acasă: cineva trebuia ca, după defilare, să încarce din nou echipamentele în camion și să le ducă la ICPIL, la depozit. Trupa plecă la defilare, iar eu am rămas la umbră, în Herăstrău, până s-au întors oștile înapoi, victorioase, prăfuite, lac de sudoare! Mai rău, însă, decât noi, cu afetele de mitralieră, au pățit-o cei care trebuiau să facă reprezentații, cu panouri, seara, la serbarea de 23 August, chiar pe stadion. Pe colegul meu de birou, Valentin Cean, a căzut necazul să facă repetiție vreo două săptămâni pentru acea serbare. Pe stadion erau niște călduri infernale. Repetițiile cu panouri “sus numărul cutare… jos numărul cutare…“ durau cu orele. Nu se admitea ca cineva să greșească. Era crimă și pedeapsă, se putea interpreta. Băieții stăteau la bustul gol, cu bronzul de un deget pe spinare. Vai de mama lor! Cele câteva ore de repetiție chiar în ziua de 23 August, pe stadion, și apoi încă vreo câteva ore în timpul serbării pro-priu-zise, erau de-a dreptul epuizante. Când scăpară de acolo, nici nu credeau că mai sunt în viață! Ce era mai groaznic, era faptul că și micii pioneri, elevi de școală, fuseseră sculați de dimineață și duși să stea pe aleile de lângă stadion, sub un soare cumplit, pe o secetă mare, fără hrană, până spre seară când începea serbarea! Când fetița mea, Corina, a venit acasă de la o astfel de serbare, nu i-a mai trebuit nimic, era fiartă, arsă de soare!... Întâmpinările lui Ceaușescu Poate tinerii din ziua de azi nu cred, dar pe vremea lui Ceaușescu se obișnuia ca, ori de câte ori venea sau pleca un mare conducător de stat, Ceaușescu să dea dispoziție ca lumea din București, disponibilă de pe la institute și întreprinderi, să iasă cu flori de-a lungul bulevardelor de pe traseul Otopeni - Comitetul PCR, să ovaționeze și să bată din palme când treceau înalții oaspeți. În acele zile, salariații de la ITC erau mobilizați de dimineață, de fiecare dată parcă mai de dimineață, căci trebuia să se ajungă pe traseu, pe bulevard, între stâlpii cu anumite numere stabilite. Acolo se punea lumea pe așteptat. Dacă era soare, iarbă verde și răcoare, era bine. Dar, de multe ori se întâmpla să fie un soare prea puternic, sau să fie frig, iar orele acelea de așteptare erau foarte greu de suportat. Lumea se așeza pe iarbă, unii umblau de colo, colo, discutau unii cu alții, își mai revedeau cunoștințele de pe la alte instituții etc. Ce mai încolo-încoace, adevărată socializare, nu glumă! În fine, după ore și ore de așteptare, când îți intra os prin os de atâta stat în stradă, se făcea dintr-odată agitație, apăreau șefii cei mari de la armată, mașini de miliție care comunicau ca toată lumea să se așeze de îndată pe poziții, și să se pregătească să aclame puternic, să bată din palme. Când zarva se liniștea, apăreau mașinile cu Ceaușescu și cu oaspeții lui, salutându-ne. Unii chiar aplaudau. Cei mai mulți însă abia așteptau să li se dea voie să plece. Cei mai mulți plecau direct acasă, le ajungea pe ziua aceea. Dar erau și alții, mai conștiincioși din fire, care se întorceau la birou, căci mai aveau câte ceva de făcut!... Asigurarea hranei de iarnă a bucureștenilor Era un obicei comunist în București: cercetătorii științifici trebuiau scoși cât mai des la muncile obștești, să nu ruginească de tot prin birouri, să mai ia și ei contact cu realitățile vieții. Așa se face că eram scoși, destul de des, ba la sortat cartofi, ba la măturat sau curățat strada, iarna, dar și vara, în sectorul nostru pe Str. Ceaikovsky. Când erau lucrări de terasare a bulevardelor, sau de curățat terenurile virane din zonă, iarăși eram scoși la muncă obștească necalificată. Centrele predilecte de sortare cartofi erau cele de lângă Gara Obor și din Militari. Unii erau planificați să lucreze câteva zile la acele munci. Abia acum mă gândesc, la urma urmei, acele acțiuni erau benefice pentru noi. Aveai ocazia să-ți mai dezmorțești mușchii, mai luai aer proaspăt în piept, deși era praful de pe lume prin silozurile acelea. Te întâlneai cu colege drăguțe la sortat cartofi, ele sortau, tu dădeai cu lopata cartofii pe banda rulantă! Era o plăcere, împreună cu vreo colegă, să duci coșurile cu cartofi la siloz. Mâinile se făceau negre de lut. Nu-i bai, le spălam noi acasă. Uitam de cartele și de algoritmi. Când, în cele din urmă, reveneam la ITC, după câteva zile, munca de cercetare părea o joacă pe lângă cea cu cartofii. Odată am fost duși la udat plantații de cartofi cu găleata, undeva într-o comună din apropierea capitalei. Era secetă mare în anul acela. Am fost înzestrați cu zeci de găleți, trebuia să facem un șir indian de la lac și până la tarlaua cu cartofi. Gălețile cu apă circulau într-un sens, cele goale circulau în sens invers. Părea o treabă frumoasă, bine organizată, să vezi cum băieții și fetele se întreceau cu căldările de apă în șir indian. Iar pe tarla se udau cuiburile de cartofi cu cana. Asta din urmă era munca fetelor. Cu măturatul străzilor era mai neplăcut. De regulă, asta se făcea duminica, când trebuia să vii la serviciu, cât mai de dimineață, să iei legătura cu tovarășul Ilinescu, să iei măturile și lopețile și să le duci pe Ceaikovsky. Acolo, făceai, nu făceai treabă, trebuia să stai până spre prânz. Apoi trebuia să duci înapoi uneltele la ITC, să le predai lui Ilinescu la magazie. După aceea erai liber, mai aveai încă o jumătate de duminică în față!... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy