1.Viața trebuie construită pentru a fi tiparul pentru celelalte vieți.

2.Când totul se prăvălește în noi năvalnic, potrivnic și covârșitor, iar aura care proteja corpul este distrusă de asalturile succesive ale angoaselor și lascivității, pervertind ideile de virtute și demnitate umane, este necesar să creăm un scut protector împotriva calamităților și dezastrelor ființiale, format din energia cumulată a forței vitale, a imanenței și a spiritului luminos.

3.Omul nu poate fi sursa existenței, existența este sursa omului, din ea omul extrage energia pentru a face față vicisitudinilor și a pulveriza negativul.

4.Energia care circulă prin corp, continuă, când omul este sănătos, și discontinuă, când omul este bolnav, are rol de catharsis și de coagulare a substanțelor ființiale, pentru a umple golurile săpate de forța distructivă a nimicului.

5.Cerul ce posedă monade divine, privește nimicul huzurind în spațiile haosului, absorbind nefericirile levitând ca niște entități nefaste.

6.Nimicul supune nefericirile pentru a arunca cu ele în oamenii mediocri, ce nu-și variază actele existențiale, cramponați în neputință.

7.Avem stări capricioase ca zilele anului, și-n acele zile insipide ne fotografiem zădărnicia și blazarea, pentru a memora fizionomiile lor.

8.Amintirile sunt lăsate în urmă și dezactivate de timpul escaladând viitorul, în care punem întrebările specifice propriei matrici existențiale, care deschid orizontul îndoielilor, incertitudinilor și al ambiguităților.

9.Suntem făcuți din țipetele clamând sub clopotul de sticlă al vieții, care nu se aud decât de sine, și din tăcerile asurzitoare pe care le percepem cu acuitate, iar între țipete și tăceri se așază cuvintele, pe care poetul le manevrează cu atâta ușurință.

10.Când înainte sunt doar obstacole, stânci verticale imposibil de escaladat, abisuri și genuni, ai învățat să mergi înspre înapoi, să ajungi la bifurcații și să alegi alt drum, care a fost curățat de cel care te precede.