agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-01-27 | [This text should be read in romana] |
Ah viața mea! (I)
(fragment dintr-o viitoare nuvelă autobiografică) ........................................................ Când pornești de niciunde, ajungi nicăieri. Când arunci cu bumerangul, e posibil să-ți spargi singur, capul. Nu sunt niște maxime celebre dar dacă le rumegi puțin, poate tragi o concluzie. În cele ce urmează voi încerca, într-o oarecare măsură, cronologic, să derulez filmul unor fapte, lucruri și locuri care constituie în parte, sorgintea mea ca individ - și nu mai mult. Pe bunicul din partea tatălui nu l-am cunoscut, decedând (el, nu eu!) cu mult înainte să văd lumina zilei. (Era să zic...lumina tiparului). Din câte am înțeles de pe la bătrâni, tipul ar fi fost un boem, om cu simțul umorului, amator de chefuri și șprițuri prelungite (cred că-i semăn), care a trântit patru copii, toți băieți și cum lucratul pământului, pe care de fapt nici nu-l prea avea, nu-i plăcea, s-a hotărât să practice comerțul, o meserie ușoară, bănoasă, ușor jidovească și plină de peripeții. Și nu comerț în buricul Ardealului în care creițari (monede în imperriul austro-ungar din secolul XIX) aveau doar ungurii și sașii, Ardealul fiind o halcă gustoasă savurată de austro-ungari, iar leul românesc mare cât fața de masă pictat cu regi și regine nu făcea nici doi bani, s-a hotărât bunicul să plece în orașul luminilor încă de pe atunci, Parisul. Comerț se făcea pe vremea aia în stil „hantzer” (comerciant ambulant) sau cu alte cuvinte comerț de trafic, astfel, cumpărau covoare ieftine de la cehi și germani și le vindeau în Franța sub etichete românești deoarece unele produse printre care și covoarele aveau mare căutare. O butadă a vremii spunea că o familie de țigani cortorari făcând un vagon de bani prin metode oculte, cunoscute numai de ei, din care și-au construit o vilă cât cetatea, la care și azi toată lumea îi spune „la vilă”, ar fi vrut cu monedele rămase să-și pardosească cele șapte camere cu policandre de cristal, lemnărie din mahon și mobilă de nuc cu furnir de trandafir. Trebuia pentru asta o cerere care chiar li s-a aprobat dar cu condiția să pună monedele pe cant spre a nu călca pe capul Majestății Sale Regele Ferdinand ceea ce ar fi însemnat lezmajestate, pedepsită aspru de autoritățile vremii. Vă dați seama că a fost o ironie savuroasă cu o ușoară tentă de cinism. Și apoi plecă bătrânul (nu-i vorba de Mircea cel Bătrân) ci de bunicuțul meu drag și „scump” tocmai la poalele turnului din Paris pe care americanii îl confundau cu o sondă de petrol. Ce-a făcut acolo nu se știe cu precizie, se bănuiește doar că ceea ce câștiga ziua, „dărâma” noaptea cu șprițuri și femei ușoare și se mai știe că a plecat fără bani și s-a întors cu buzunarele goale. Bunica, o femeie de-un cot dar iute ca un mosorel, cu două clase la activ dar cu o dicție perfectă, citea din Biblie mai cursiv decât multe crainice TV din ziua de azi, rămânând cu patru feciori nici mari să-i însoare, nici mici să-i poarte în brațe s-a chinuit enorm. Spera bătrâna în ajutorul propriului frate, David , pe deasupra și vecin, gard în gard, un om de doi metri și pe cât de înalt pe atât de încrezut, pe cât de sărac, pe atât de arogant, rămas văduv de tânăr și cu 6 (șase) fete rămase de copilițe, fără mamă. Oamenii din sat îl porecleau, ironic, „găzdălău”. De la gazdă sau gazdă grea cum se spunea pe atunci. Avea săracul om o casă din bârne cu tindă și „casă dinainte” căptușită cu lut galben și vopsită cu un "albastru de Voroneț" ca mai toate casele românești ale vremii. Sașii, cam patruzeci la sută din populație, trăiau în casele din piatră de Racoș, aproape milenare cu pereți groși de un metru, înalte ca și ei dar despre sași voi vorbi mai încolo. Să revin la unchiul David, fratele bunichii (atunci nu se spunea „bunicii”) deși un om extrem de avar,datorită unor conjuncturi, a reușit să-și crească și cele șase fete, una mai frumoasă ca alta, de fapt și el era un bărbat frumos, a reușit să-și ajute și cei patru nepoți de la soră. Unchiul Vida găzdălău, la 14 ani a fost dat „la sas” să învețe meserie și cum zona nu era eminamente agrară, a învățat tainele fierului prelucrat la cald și cum sașii din zonă erau experți, a avut de la cine să învețe meserie. (va urma, dacă va urma!)
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy