o cutie în care mor pisici ale lui schrodinger, de fiecare dată când o deschizi. așa e această dupa-amiază. o liniște supraîntinsă, un balansoar care stă nemișcat și scârțăitul e doar în mințile noastre, o pădure de vipere aproape moarte tânjind după o ultimă mușcătură veninoasă. pentru ca, după asta, să nu ne mai doară nimic. televizorul pe silent, telefonul pe silent, restul vibrație. din mâncarea la pachet n-a mai rămas nimic.

vântul împrăștie hârtiile galbene, șervețele din supermarket înspre zidurile gri. ne uităm la ele cu o anumită voluptate. da, a trecut ora mesei. de-acum o să se facă seara și roiurile de țânțari ne vor alunga în case. dar, între timp, îl așteptăm pe sacha. ne-a promis că se întoarce înainte de căderea serii. sacha a plecat și noi ne imaginăm în fiecare zi că o să se întoarcă, azi. în fiecare zi , e azi.

unii dintre noi, așa suntem făcuți. să credem lucruri frumoase, cu usurință. să sperăm, ca viperele, că vom apuca încă o dată să mușcăm din bucurie și exaltare, din necunoscut. dar fiecare din noi știe deep -down , că între zidurile pe care le-au ridicat pentru noi, nimeni nu se mai întoarce.

sacha n-a fost niciodată vinovat. nimeni nu e vinovat, pentru că e bolnav.

dar ei așa ne-au promis. că într-o zi, când o să se facă bine, sacha o să se întoarcă. am citit multe cărți aici, știm că nimic nu-ți dă mai multă putere decât o promisiune făcută ferm, atunci când ești privit drept în ochi. și asta face ca pisicile din cutii să fie reale. până nu îl vom vedea pe sacha stând în fața porții mari de fier, sănătos și nerăbdător, așteptând să intre, să fim din nou împreună, nu vom ști niciodată, dacă el este viu sau mort. până atunci, pentru noi, ambele variante rămân valabile. da, așa e și această dupa- amiază, jumătate vie / jumătate moartă, acest azi, în care soarele curge ca o lavă, printre ziduri și parcă și prin capilarele noastre.

ne uităm la isabelle care stă un pic mai departe, pe o băncuță. cu părul aramiu, aruncat pe spate , într-o poziție ușor expectativă, citește o carte. în fiecare zi, ni se pare tot mai frumoasă. știm că așa crede și ea. că într-o zi sacha o să se întoarcă.

gândurile astea sunt ca șervețelele de hârtie. parcă cineva le adună și le împrăștie în toate părțile. un vânt nemilos ce ne cutreieră prin suflet. probabil caută ceva. un loc în care să le așeze, să ne liniștească, să le clădească poate într-un castel. iar noi o să intrăm de fiecare dată, când avem chef, să dormim acolo, încă o zi. și o să îndrăznim să visăm, înainte de-a ne fi din nou, foame, frig, sau chinuitorul dor.

apăsăm replay.