agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-08-26 | [This text should be read in romana] |
Cu vreo zece ani în urmă, am editat o carte despre satul natal Cobîlea. Am inclus în ea - â€Cobîlea, izvoare de luminăâ€, editura Iulian din ChiÈ™inău È™i un â€capitolaș†despre neamul Catargi. Cu timpul, speram eu, o să revin la el, poate, cu noi date, dar...
Ocupat cu alte trebi, (mai mult sau mai puÈ›in importante) am lăsat baltă tema dată È™i într-o zi cineva mi-a spus: „da È™tii că în revista â€Moldoveanca†este un articol despre Olga Catargi?†Nu È™tiu, pentru că... nu citesc această revistă antiunionistă, pură moldovenistă etc., etc. Peste un timp, totuÈ™i, din internet am aflat că autorul este Iurie Colesnic È™i că el pur È™i simplu a copiat aproape tot ceea ce am scris eu plus unele comentarii de ale dumisale. VedeÈ›i È™i dumneavoastră, dacă doriÈ›i. Eu vă ofer această posibilitate, nu ca să-l acuz de plagiat, ci ca să-i mulÈ›umesc că mi-a amintit de un angajament uitat. (sau dat uitării) - (urmează textul): â€Una dintre cele mai culte femei din Basarabia a fost Olga Catargi (15.III.1850 – 4.IX.1917), cunoscută în epocă ca moÈ™iereasă È™i ca o generoaÂsă filantroapă. Ea a fost fiica Stolnicului Nicolae Catargi, care s-a căÂsătorit la 1874 cu Ion Catargi, vărul ei primar, absolvent al Colegiului Juridic din Petersburg, în anii 1881 – 1896. Acesta a fost un timp MareÈ™alul Nobilimii din Basarabia, din 1881 până în 1897. ÃŽn familia lor au fost educaÈ›i doi fii: Mihail (24.VII.1878, ChiÈ™inău – 3.II.1958, BucureÈ™ti, Bellu), filozof È™i diplomat È™i Victor (22.XII.1882, Odesa – 22.X.1938, ChiÈ™inău, Cimitirul Râșcanu), ofiÈ›er È™i senator în Senatul României. DeÈ™i era mai mult o autodidactă Olga Catargi era o cercetătoare pasionată a istoriei naÈ›ionale, având la conacul său de la Cobâlnea, jud. Soroca (azi în r-nul ȘoldăneÈ™ti) multe artefacte preÈ›ioaseâ€. Am reprodus după textul din â€Moldoveancaâ€. Mai era acolo È™i o fotografie sub care era scris: Casa Catargi din ChiÈ™inău. (Ce păcat, zic eu, că nu pot reproduce aici imaginea fotografică cu casa familiei Catargi din ChiÈ™inău!). â€Casa ei din ChiÈ™inău (azi pe str. Columna, 106), i-a găzduit pe împăratul Alexandru II, marele duce Nikolai Nikolaevici, personalități ale vieÈ›ii poliÂtice È™i culturale ale vieÈ›ii politice È™i culturale din Principatele Române, printre care George Filipescu, mareÈ™al al CurÈ›ii Regale, generalul George Catargi, Catinca Ghika (născută BalÈ™), cărturarul Radu Rosetti, Gheorghe Ghibănescu, È™.a. Aflându-se la BucureÈ™tiori Sinaia era de fiecare dată primită de prietena ei, Regina Elisabeta, care în literatură e cunoscută sub numele de Carmen Sylva. Istoricul Gheorghe Bezviconi care s-a ocupat de moÈ™tenirea culturală a acestei familii mărturiseÈ™te că la conaÂcul din Cobâlnea se afla una din cele mai frumoaÂse biblioteci ale Basarabiei de altădată, precum È™i o preÈ›ioasă arhivă familială, care a fost studiată de Gheorghe Ghibănescu È™i parÈ›ial publicată în 1914 la IaÈ™i. Olga Catargi a ctitorit câteva biserici, era epitrop de onoare al multor instituÈ›ii de învățământ È™i fiÂlantropice, a intervenit pentru introducerea învățăÂmântului în limba română. O mărturie în acest sens o găsim la scriitorul sorocean Dimitrie Iov: „Un mare moldovan era boerul Ion Catargi delà Cobâlnea, (Soroca.) Avea cel mai însemnat grad la curtea din Petersburg, era „sfătuitorul intim al È›aÂrului», în afară c-a fost ales, în mai multe rânduri, mareÈ™alul nobilimei basarabene. In palatul delà Cobâlnea să vorbia numai moldoveneÈ™te. In odăi nenumerate avea rafturi cu cărÈ›i rare, după valoarea de astăzi, întreceau suma de 12 milioane lei. SoÈ›ia lui Ion Catărgi Olga, era o mare naÈ›ionalistă È™i o mare fiÂlantroapă. Purta corespondență cu Regina Elisabeta — poeta Carman Sylva — È™i avea un portret al ei în ulei, în mărime naturală. Olga Catărgi păstra legături strânse cu vechiul Regat, căci o întâlnim la 1913 comunicând Academiei Române un hrisov de pe vremea lui Ștefan cel Mare, datat la Suceavala 2 Octombrie 1487.†Apropo, menÈ›ionez eu. Familia Catargi a avut încă o casă, mai puÈ›in spaÈ›ioasă È™i la Cobîlea. ÃŽn revista â€Din trecutul nostru†într-un articol de Gh. Bezvikonîi sunt date câteva fotografii de epocă, casa familiei Catargi din Cobîlea, biserica ctitorită de Nicolae Catargi, clopotniÈ›a... (Despre ele pomenitul autor Iurie Colesnic nu suflă nici un cuvinÈ›el). â€Aflând Olgă Catărgi, acum 25 de ani, că-n satul Cotiujenii Mari se află un învățător, Ilarion Calistru, care înÂvață elevii să spună fabulele lui Donici È™i se cânte româneÈ™te „Tatăl Nostru†și „Sfinte Dumnezeuleâ€, a intervenit la primul Ministru Stolypin È™i l-a mutat la Cobâlnea să-nveÈ›e È™i pe alÈ›i copii moldoveneÈ™te. Se vede de aici câtă dragoste avea pentru limba românească È™i, mai ales, câtă puÂtere avea la conducătorii țării. ÃŽntr-adevăr, vrednică urmașă a boerilor din trecut. Faptele ei amintesc pe Constantin Vodă-Mavrocordat, care, primind de la Vel-Căpitanul de Soroca IliaÈ™ o scrisoare în greceÈ™Âte, i-a trimis răspunsul: „…pentru ce ni scrii greceÈ™te să-È›i dăm noi logofăt să scrie româneÈ™te? Sâ-È›i cauÈ›i logofeÈ›elul să-mi scrii româneÈ™te. Să nu-mi mai scrii greceÈ™te». („Boieri moldoveni de peste Prut†// ViaÈ›a Basarabiei, 1932, nr.12). Posteritatea i-a cinstit numele după Unirea din 27 martie 1918, căminul cultural de la Cobâlnea s-a numit Olga Catargi. Și tot ea figurează în romanul ÃŽn preajma revoluÈ›iei de C. Stere sub numele Paulina Andreevna Cazara.„ Eu vreau să scriu un roman despre neamul Catargi, È™i dacă nu-l scriu, să nu-mi ziceÈ›i mie Valerian Ciobanu! Cu această frază, cu aceste cuvinte, vreau să închei aceste reflecÈ›ii de jurnal, din ziua de 26 august, anul 2016. Și vă propun un fragment din romanul pe care preconizez să-l termin de scris. ÃŽn cele ce urmează vă propun fragmentul de început cu tabloul personajelor principale: Nicolae Catargi, moÈ™ier, nobil basarabean. După ce a decedat în împrejurări necunoscute, s-a reîntors la viață ca cerb, apoi ca motan, ca... Unul dintre naratorii acestei cărÈ›i. Olga Catargi, fiica moÈ™ierului È™i ea tot moÈ™ieriță, cucoană nobilă, care de asemenea este unul dintre naratorii cărÈ›ii. Victor Catargi, ultimul urmaÈ™ modest al neamului de nobili din familia Catargi care s-a stins din viață în anul 1936. Simion Murafa, originar din satul Cotiujenii Mari, redactorul ziarului â€Cuvântul Moldovenescâ€, prieten de condei cu Alexie Mateevici, luptător înflăcărat pentru dezrobirea naÈ›ională, care a fost omorât în împrejurări vitrege. După ce a decedat s-a reîntors la viață ca taur, câine..... ÃŽncă unul dintre naratorii cărÈ›ii. Personaje secundare: Ilarion Calistru, învățătorul adus din Cotiujenii Mari la Cobâlea de către doamna Olga Catargi. Vasile Vieri, un țăran care a dorit să gospodărească în mod individual, dar s-a speriat È™i a cedat. Agripina, Grigore, RuÈ›a, evreuca Bronea Aronovna È™i alÈ›ii care s-au născut în comuna Cobâlea din România Mare, însă au fost nevoiÈ›i după 1940 să cunoască viaÈ›a din Uniunea Sovietică, pentru că meleagul lor a fost din nou răpit de È›ara, care s-a mai întins peste Patria lor după anul 1812. PRIMA parte. Partea frumoasă a poveÈ™tii mele începe în anii de glorie ai lui Manuc în faÈ›a ÃŽmpăratului RoÈ™u de la Răsărit. ÃŽn timp de mai bine de trei-patru ani în satele din aproppierea Nistrului È™i pe undeva în Muntenia sau în Oltenia circulau câteva fabulaÈ›ii despre niÈ™te catâri. N-a fost vorba despre corciturile dintre iepe È™i măgari, ci despre o viță de oameni, pe care prostălani satelor i-a poreclit catâri vii. AÈ™a cum numele de familie în acele sate nu era la mare cinste, porecla circula din gură în gură È™i ea era semnul de identificare al fiecărui om. Bunăoară, dacă luăm cât de cât în ordine alfabetică porecliÈ›ii printre primii erau: ArmaÈ™ii, ArnăuÈ›ii, urmaÈ›i de Berneveci, Boibătrâni È™i de câte un Busuioc, o Căpățână, Coaiemari. Printre aceste porecle-nume erau È™i vreo duzină de Ciobani, CoÈ›ofene, Turtădulce, Lapteacru, Laptedulce. Ultimile porecle, pare-se, sunau aÈ™a: Èšap, Èšeapăn, Vârcolac È™i Vier. De unde s-au luat Catargii vii, ortografiaÈ›i cu timpul Catargi È™i chiar Catargiu, nimeni nu-È™i punea problema dată È™i nici nu-È™i bătea capul cu una ca asta. Se È™tia doar că neamul lor era unul dintre cele înstărite, È™i că aveau bani È™i diferite afaceri în tot È›inutul dintre Nistru È™i Prut È™i nu numai. Ce mai vorbă, era vechea familie de nobili din Basarabia È™i România! Atunci când am descălecat la Cotul Nistrului, într-o vale pitorească, în care sta pitulit satul dat, n-am prea observat case din piatră, deÈ™i la Vadul RaÈ™cov era piatră de ajuns È™i de rămas. Și nu era la mare depărtare. ÃŽntre Cot È™i localitatea numită erau ClimăuÈ›ii de Jos È™i o pădure deasă, prin care È™erpuia pârăul CuÈ™mirca cu niÈ™te cotituri mai impresionante È™i cu trei cascade, între care sta o moară de apă, pietrele căreia măcinau grâu încă din Evul Mediu. De pe un deal nu prea mare se deschidea în faÈ›a ochilor o panoramă largă peste râul Nistru. ÃŽn depărtare se zăreau vetrele a cel puÈ›in două sate: Podoima È™i PodoimiÈ›a. ÃŽnsă eu mă interesam de satele basarabene È™i de viitoarele mele moÈ™ii, pe care le voi avea în stăpânire. Numele meu, Nicolae Catargi insufla respect. El chiar avea un fel de mister în inimile țăranilor de prin partea locului, care se îndeletniceau cu oeritul, vităritul, adică creÈ™terea cailor È™i a animalelor mari cornute, cum le mai spuneau în diferite timpuri. Am avut totuÈ™i o perioadă în care unii mă luau în zemlefea din cauza numelui de familie. Unii asociau numele meu cu cel al catârilor, mai ales, al catârilor vii, buni de treabă, chiar dacă cedau în multe privinÈ›e renumitei rase de cai de prin părÈ›ile locului. Degrabă însă sau obiÈ™nuit cu numele meu de famlilie Catargi È™i mă numeau È™i Catargiu È™i nu mai era nicio problemă. Ba nu. Era una cu vechile fabulaÈ›ii. ÃŽnsă eu toate fabulaÈ›iile lor nu le-am luat în seamă. Nu prea aveam timp să mă uit È™i să-i ascult pe toÈ›i tontălăii È™i analfabeÈ›ii satului, care habar n-aveau că satele lor, încă de la mijlocul secolului al XVII–lea trecură în proprietatea neamului meu boieresc. De atunci Cobâlele au fost administrate È™i stăpânite de neamul Catargienilor până aproape de mijlocul secolului XX. Catargienii au jucat un rol însemnat în viaÈ›a obÈ™tească a întregii Basarabii de după 1812. Iar eu, fiind născut în anul 1830 am trăit doar cincizeci È™i patru de ani în secolul zbuciumat È™i nefericit pentru o mare parte din compatrioÈ›ii mei. Studiile mele cele mai serioase le-am făcut la Leipzig. M-am întors din Germania în Basarabia, obÈ›inând rangul boieresc de stolnic. Aveam un conac boieresc la Cobâlea întemeiat de neamurile mele în anul 1799 È™i alt conac, mult mai mare, îl aveam la ChiÈ™inău. DeÈ™i eram boier cu studii în străinătate, îmi plăcea atmosfera care domina la È›ară, adică în satele basarabene. ÃŽncercam în suflet să compun un poem dedicat locului de mai la deal È™i de mai la vale de Valea Rece, unde nici un muscal nu trece, ci doar un lipovan. Acolo între ponoare È™i păduri se aflau ogoarele mele, unii ziceau la Flămânda, alÈ›ii la Rediul Mare. Poate aveau dreptate, fiindcă erau câteva păduri; unele îmbătrânite, altele în floarea vieÈ›ii. Iar satele mele, dragele mele stăteau aÈ™ezate unul după altul pe malul unui pârău È™i aveau acelaÈ™ nume topic; Cobâlele, È™i aproape că nu se deosebeau unul de altul. TotuÈ™i trebuie să fac o mică precizare. Era Cobâlea din Jos È™i Cobâlea din Sus. Le mai spuneau Cobâlea Veche È™i Cobâlea Nouă. Cea care era numită Nouă sau de Sus era mai aproape de pădurea cea deasă care È›inea până la CuhureÈ™tii de Sus. Era Cobâlea sau Cobâlele care nici într-un caz nu trebue să fie confundate cu Cobâlca sau cu alt nume onomastic, care amintea în altă limbă despre iapa, care este tot un animal domestic dătător de viață unor întregi herghelii de cai. Prin apropiere se găsea sătucul Bursuc, dar el era mai aproape de Nistru. ÃŽn acest loc urma să-mi duc o parte din viață cu familia mea. Dar ce fel de trai, ce fel de familie nobilă, fără de o biserică? Ziceam deseori eu È™i mai ales, cei mai bătrâni oameni care mă întâlneau lângă un stejar È™i mai bătrân, care era rămuros È™i gros. Se povesteau diferite legende care nu păreau să fie fabulaÈ›ii fără de vreun sens È™i fără vreun temei. O legendă povesteÈ™te despre stejarul de la Cobâlea, invocând faptul că domnitorul Moldovei Ștefan cel Mare a avut în apropierea satului o luptă grea cu tătarii, pe care i-a învins alungându-i din È›ară, apoi s-a odihnit cu oÈ™tenii la umbra acestui stejar. Conform datinii de pe acele vremuri, după fiecare bătălie, încununată de succes, se ridica o biserică sau o mănăstire. Ștefan – Vodă din modestie a înălÈ›at o bisericuță de lemn la marginea satului, lângă stejar. Iar stejarului, adică arborelui respectiv din specia de stejari pedunculaÈ›i – Quercus robur i se spune stejarul lui Ștefan cel Mare. Ei, dar prea mult v-am descris locurile în care am lăsat È™i eu niÈ™te urme pe pământ. DeÈ™i, pe cuvântul meu de onoare, se merită să spun È™i mai mult. Pentru că de la 1650 până la 1914 Cobâlea a stat neântrerupt în stăpânirea neamului Catargi, având următorii stăpâni: Gheorghe Catargi, vornic – 1680, Apostol Catargi, postelnic – 1710, PatraÈ™co Catargi, pitar – 1750, Ion Catargi, stolnic – 1770, Petrache Catargi, paharnic – 1800, alt Gheorghe Catargi – 1860, Ion Catargi – 1896... Povestea mea începe din anul 1830 È™i se termină în 1882 iar anul dat începe povestea fiului meu Victor Catargi È™i se termină în 1936. Ca om am construit o biserică din piatră la Cobâlea È™i încă ce biserică! Am vrut să fie una ca din Gura Humorului, ca biserica Sfântul Gheorghe a Mănăstirii VoroneÈ›, dar una este să doreÈ™ti ceva È™i alta e să poÈ›i face. Am făcut totuÈ™i tot ce mi-a fost în puterile mele. Trecerea bisericilor din spaÈ›iul Pruto-Nistrean de sub jurisdicÈ›ia bisericească a Țării Moldova sub cea a Sfântului Sinod din Petersburg, atunci capitala Imperiului Rus, s-a făcut cu încălcarera vădită a canoanelor. Bisericile din multe sate au o arhitectură străină spiritului È™i tradiÈ›iilor locurilor din Moldova. Eu am vrut să mă È›in de tradiÈ›ie, după cum am mai spus, însă am respectat numai forma bisericiilor moldoveneÈ™ti de pe timpul lui Ștefan cel Mare. Edificiul ei a fost început încă până la naÈ™terea mea de prin 1820 cu bolovani de piatră cu tencuială de nisip, cu var stins amestecat cu albuÈ™ de ou, lână È™i pene de pasăre. Grosimea pereÈ›ilor ei fiind de 1,5 metri, iar înălÈ›imea – de mai bine de 12 metri. La început a fost acoperită cu stuf. Eu am zis să-i fie înlocuit acoperiÈ™ul cu È™indrilă. Iar peste o jumătate de veac, da poate È™i peste mai mult timp ea a fost acoperită cu tablă de zinc. De, progresul tehnic se aplica acolo, unde se vede mai bine. Și toÈ›i care vin la biserica cu hramul â€Schimbarea la Față†se convingeau că prin ea, lângă stejarul lui Ștefan cel Mare, toate amintesc de paÈ™ii pierduÈ›i al Marelui Voievod. Discurile din ceramică care înfrumuÈ›esează corniÈ™a, confirmă prezenÈ›a spiritului lui Ștefan cel Mare, deoarece asemenea discuri se puneau numai în timpul domniei glorioase a celui mai viteaz voievod al Țării Moldova. Am făcut bine, dar am ajuns rău. Timp de mai bine de un an răbdasem pe lumea cealaltă niÈ™te chinuri îngrozitoare. Și nici nu puteam să înÈ›eleg câți draci cu tot cu È™efii lor există. Răul infernal este nemărginit. Auzisem de Satana, ScaraoÈ›chi, Căpetenia Demonilor. Dar nu-mi imaginam că există ÃŽnÈ™elătorul Universului pe Veci, Regele Gol È™i Fudul, Demonul Urgiei È™i un oarecare Rege Yama al unui popor numeros de la Răsăritul depărtat. Am ajuns nici nu È™tiu prin ce împrejurări să mă chinuie dracii regelui Yama. De la primele clipe m-am revoltat. Vocea mea – tragică, înălțătoare, cu totul dezolantă – răsuna în fiecare ungher din sala de audienÈ›e a regelui iadului. ÃŽnsă nici unul dintre draci nu înÈ›elegea nici o boabă. ÃŽn ce limbă vorbeÈ™ti? ÃŽn română dracilor, am È›ipat eu într-o clipă de groază È™i mai pot să vă înjur cu toată ardoarea în limba rusă. Iar dacă vreÈ›i, vă spun ceva È™i în germană. - O, el È™tie limba rusă! Este din imperiul răului de mai la nord de È›inuturile noastre, a excalamat un drăcuÈ™or. Ca să mă facă să-mi mărturisesc vinovăția È™i să mă recunosc un om înfrânt, au întrebuinÈ›at cele mai parÈ™ive cazne ale iadului. M-au aruncat È™i în cazanul cu ulei clocotit. Când încercam să ies din cazan, mă împingeau cu niÈ™te beÈ›e înapoi în uleiul clocotit, prăjindu-mă ca pe un pui vreme de nu È™tiu câte ore, fiindcă fiecare minută îmi părea cât o zi înteagă. Prăjit din toate părÈ›ile m-au uscat, apoi m-au dus pe treptele care duceau spre sala de audienÈ›e a Tartorului. Când am ajuns în faÈ›a lui Sarsailă dracii au îngenunchiat È™i i-au raportat: â€Mărite rege Yama, noi l-am prăjit È™i l-am adus aici. Da el continuă să afirme că nu are nici o vină È™i nu cunoaÈ™te limba noastră. Zice că poate să vorbească în română È™i în rusă. E un intrus nimerit întâmplător în regatul nostru al întunericului de la Răsărit.†Am auzit cum din sala înaltă-înaltă a Tartorului vine spre mine o întrebare în zeflemea: - Catargi din CarpaÈ›i, mai faci È™i tu tărăboi în È›ară la noi? - Unde sunt, mă rog să-mi spune-È›i, am încercat eu să ripostez. - ÃŽl auziÈ›i. ÃŽncă unul din neamul lor, al intruÈ™ilor. A fost tare demult unul cu numele Milescu Spătaru, pare-se tot Nicolae È™i acum tu ai nimerit prin locurile descoperite de el, numai că nu la lumină, printre oameni, ci în Infern! ÃŽn acea clipă am È™ovăit puÈ›in. Nu È™tieam ce să spun. Zăceam rumenit în faÈ›a unui Drac ÃŽmpeliÈ›at de altă culoare, din alt capăt al infernului. Dacă mă supun în faÈ›a lui, înseamnă ca am îndurat totul degeaba! Dacă mă È›in în continuare de CredinÈ›a mea, de originea mea, înseamnă că voi fi chinuit în continuare. După câte înÈ›eleg eu, cine nimereÈ™te aici nu prea are scăpare. Au să mă judece după legile lor. Un val de mânie mi s-a ridicat în inima mea. Fie ce-o fi, mi-am zis, dacă m-ar măcina până mă fac praf È™i pulbere, parf să fiu, că după moarte... - Te mai consideri un nedreptățin? - E o nedreptate! Eu, Nicoale Catargi, în lumea oamenilor timp de mai bine de jumătate de veac cât am trăit, am făcut numai fapte bune. Am studiat filosofie în Germania, am ctitorit o biserică în satul Cobâlea, am fost un om nobil ca tot neamul meu... - Nedreptatea este că tu n-ai idee de filosofia poporului chinez, că nu ne cunoÈ™ti regulile È™i legile noatre după care vei fi judecat. - Dar pentru ce? - Pentru ca să-È›i vină mintea în cap de bou sau cap de cal. Tu l-ai slujit pe È›arul/regele rus, recunoaÈ™te! - Recunosc. ÃŽl auziÈ›i? MuÈ™teriul nostru recunoaÈ™te, a strigat Tartorul. După ce Basarabia È™i nu numai ea, ci È™i o parte din nordul Bucovinei, au fost smulse cu forÈ›a armei È™i cu È™iretenia lui Manuc, un personaj odios de odinioară, care i-a trădat pe turci È™i ne-a vândut o jumătate din Principat sau È›ară Imperiului Rus, multă lume bună s-a văzut nevoită să-l slujească pe È›ar. Ba chiar È™i să facă afaceri cu el; comerÈ›, servicii prestate în domeniul È™tiinÈ›ei, în armată etc. Nu neg că unul ca Dimitrie Cantemir È™i fiul său i-a fost ca slugă apropiată Èšarului Rus. Au mai fost È™i alÈ›ii: Nicolae Milescu Spătaru, unul cu numele de familie Putină, pe toÈ›i nu pot să-i numesc acum. Am avut È™i din neamul meu un boier moldovean Ion Catargi care a fost â€sfătuitorul intim al Èšarului†la Petersburg. El fusese ales, în numărate rânduri, mareÈ™al al nobilimii basarabene. Iar un alt Catargi, Barbu Catargi, care a fost È™i prim ministru al României a fost asasinat în timpul când se deplasa într-o trăsură cu cai. Un spion rus, sau o coadă de topor din rândurile mojicilor l-a împuÈ™cat dintr-un revolver. Da el, ca È™i Ion Catargi, era un mare patriot! La conacul de la Cobâlea se vorbea numai moldoveneÈ™te, adică româneÈ™te. ÃŽn odăi avea nenumărate rafturi cu cărÈ›i rare È™i scumpe. SoÈ›ia lui Ion Catargi, Olga a fost È™i ea o mare naÈ›ionalistă È™i o mare filantroapă. Am făcut o pauză, apoi am continuat, fiindcă toÈ›i dracii din Infern mă acultau È™i nu-mi mai puneau întrebări. ÃŽn anul 1884 din câte È™tiu eu partidul care l-a ales pe domnul Ion Catargi mareÈ™al al nobilimii basarabene mai târziu a fuzionat cu alt pertid al lui Krupenski, care era È™i el apropiat È›arului rus. Iar eu, Nicolae Catargi, ctitorul bisericii de piatră de lângă stejarul lui Ștefan cel Mare am vrut să fac biserica să fie o bijuterie ca cea de la VoroneÈ›, însă mi-au încurcat preoÈ›ii, preoÈ›imea rusă, care-È™i băga laba în oala noastră cu miere de albine. După aceste cuvinte am observat că dracii vor să bată din palme. Probabil le-a plăcut ultima mea frază rostită, dar Satana cea mare s-a uitat la dânÈ™ii È™i ei s-au potolit. Tălmaciul mi-a tradus încă o întrebare, mai degrabă o sugestie să vorbesc È™i despre neamurile mele de la Cobâlea. Și eu am zis: â€O rudă mai îndepărtată a mea – Ienache Catargi care a trăit între anii 1614 -1629 a lăsat È™i el destule fapte demne de veneraÈ›ie. ÃŽmi este greu să enumăr toate faptele frumoase ale neamului meu de la 1600 până încoace în secolul meu. Mă simt sleit de puteri. DrăcuÈ™orii matale alteță m-au prăjit prea tare în cazanul cu ulei. Unele mărturisiri există È™i în arhivile cele vechi, împrăștiate È™i acestea pe la Petersburg, Moscova È™i în alte oraÈ™e, numai nu în arhivele din oraÈ™ele noastre. Din câte am reuÈ™it să aflu, un Ctargi a fost între anii 1624 pârcălab în Moldova È™i vornic mai apoi spre bătrâneÈ›e. ÃŽn 1772-1773 când satul meu, Cobâlea se afla în stăpânirea lui Constantin Catargi localitatea întrunea vreo 80 de gospodării cu o populaÈ›ie de circa 400 de suflete, adică de 400 de persoane. Satul era mai mic decât în anii mei de stăpânire, când le-am dat voie țăranilor să crească fructe È™i legume È™i să le comercializeze peste tot unde pot. Un gospodar bun a ajuns cu vinul lui produs la Cobâlea până la munÈ›ii Altai È™i a vrut să intre în Mongolia, dar un tigru, cică i-a barat calea È™i l-a sfâșiat. - Te-ai lăudat bine până acum, bravo fost boier Catargi! - Să trăiÈ›i ÃŽntunecimea Voastră, am zis în mod aproape inconÈ™tient. - Știu Catargi că eÈ™ti nedreptățit. ÃŽn lumea voastră voi a-È›i fost nedreptățiÈ›i È™i judecaÈ›i după legile imperiului Rus, iar acum vei fi judecat după legile noastre. Un drac a făcut o remarcă, rămasă neobservată. El a zis că la mijloc este vreo greÈ™eală. ÃŽn locul meu trebuia să fie la judecată Barbu Catargi, da nu eu, Nicolae, însă vorba lui n-a fost luată în consideraÈ›ie. Vedeam cum faÈ›a mare È™i uleioasă a regelui Yama, că aÈ™a își spunea, apar cute noi È™i noi. El se încreÈ›ea fără întrerupere. Judecătorii care-l asistau È™i stăteau lângă el își fereau privirile, neândrăznind să le încruciÈ™eze cu mine, un parvenit, un străin nimerit dintr-o greÈ™eală acolo. Eram un duh nedreptățit È™i încă nu la mine în È›ară, ci aproape la capătul lumii. Ba È™i mai rău. ÃŽn lumea care nu este creÈ™tină. Și aveau să mă judece după legile necreÈ™tine, adică după legile buddiste. Regele Yama a schimbat totuÈ™i câteva vorbe cu judecătorii lui în limba pe care eu n-o înÈ›elegeam. Iar după aceea a spus ceva, sunând într-un gong. Și imediat È™i-a făcut apariÈ›ia un tălmaci. - Este de-ajuns, nobile Nicoale Catargi, È™tim că ai fost nedreptățit. Cu toate acestea ai reuÈ™it să te afirmi în societatea voastră È™i sub ruÈ™i. Avem de gând să te graÈ›iem. Nu te vom chinui mult. ÃŽn câteva clipe te vei întoarce la viață! Am răsuflat uÈ™urat. Nu bănuiam încă ce mă aÈ™teaptă. Peste mine a pogorât marea bucurie, asemenea unui talaz de apă, apoi asemenea unei pietre grele de moară, care aproape mi-a făcut bucățele tot trupul. Nu era mult până deveneam cenușă. ÃŽn clipa aceea am observat că este aruncat un fel de hrisov, inscripÈ›ie regală a celui mai mare din infern. Tălmaciul a rostit: â€Capul-de bou È™i Chipul-de-cal te va duce înapoi!†Regele Yama s-a retras din sală urmat de judecători. Iar doi draci cu o haină portocalie È™i cu cingătoare de culoarea mandarinei s-au apropiat de mine. M-au înÈ™făcat È™i m-au săltat în sus. N-am reuÈ™it să întreb ceva, când m-am trezit într-o sală mare cu stalactite. Parcă eram într-o peÈ™teră sau, poate, în altă parte... - Bea acest ceai, mi-a ordonat unul. M-am prefăcut că n-am înÈ›eles. Atunci al doilea drac a luat bolul È™i l-a dus la gura lui. Am înÈ›eles că vrea să mă otrăvească È™i i-am explicat că, conform legilor noastre, se cuvine ca stăpânul să bea primul din el. Dracul nu s-a împotrivit. A dus bolul la gură È™i a început a sorbi din el. Urma să beau după dânsul. ÃŽnsă mi s-a făcut greață. Nu, nu, pot. Pare-se că m-a înÈ›eles È™i a dat a lehamite din mână. ÃŽn È›ara ta vei fi... N-am înÈ›eles bine ce a spus, sau ce a vrut să spună. ÃŽn continuare, am urcat într-un avion. Straniu, că pe atunci eu încă nu văzusem avioane, dar în Regatul lui Yama s-a găsit È™i avion, È™i ascensor È™i multe altele. Am zburat peste munÈ›i nu prea înalÈ›i, peste păduri nemărginite, peste râuri largi È™i un lac, pare-se Baikal. A continuat zborul peste alt lac mare, căruia îi spuneau Marea Caspică, peste stepe È™i diferite râuri până când ne-am apropiat de munÈ›ii CarpaÈ›i. Lângă vârful muntelui Ceahlău avionul s-a întors, a viart la dreapta apoi la stânga È™i într-o clipă dracii m-au aruncat din avion. Am crezut că s-a zis cu mine, dar am simÈ›it că ating cu picioarele mele pământurile natale, bine cunoscute, unde fiecare fir de iarbă, fiecare copac îmi erau dragi È™i scumpe. Am urmat pe un drum de pădure care mi se părea foarte cunoscut. Totul în jur era splendid: aerul curat È™i proaspăt, păsările cântau în înaltul cerului È™i în copacii cei bătrîni, niÈ™te iepuri alergau în faÈ›a mea fără să le fie frică. Am săgetat cu privirea È™i am văzut un lac. Era lacul cu nuferi din pădure. ÃŽmi venea să spun o poezie ca È™i poetul care alerga pe malurile lui. Deodată am privit în apă È™i am rămas uimit. Vedeam chipul unui căprior. M-am uitat de jur împrejur. Nu era nici o vietate decât câteva broaÈ™te ori broscoi care orăcăiau cât le este gura de mare. Dracul cel mare m-a transformat în cerb. Ba încă nu. Sunt abia un căprior tânăr! Iată toată filosofia lor. Sunt nevoit să parcurg un È™ir de reîncarnări potrivit învățăturilor budiste. La început văd că sunt cerb. Bine că nu-s măgar, taur, porc, câine sau maimuță. Se vede că Diavolul a făcut pentru mine o excepÈ›ie, reîncarnându-mă într-un animal mai pe aproape de fauna noastră. Am renăscut! Am închis ochii apoi i-am deschis È™i am văzut că stau deja culcat lângă bucile unei căprioare. O, cerule! Cui i-ar fi trecut prin minte că Nicolae Catargi, un stimat domn, plin de gânduri bune È™i înalte, nobile, cu multă È™tiință de carte se v-a transforma cândva într-un căprior cu copite È™i cu bot rozaliu? Da iată că È™i asta se poate! La judecata din Infern, la care am fost, nu m-am dezis de credință È™i de neamul Catargi È™i iată-mă acum sunt lăsat să cunosc o viață nouă cu o posibilă tragedie – moartea căprioarei, apoi È™i cu alte surprize nedorite de ale vieÈ›uitoarelor pădurii. A fugit pământul de sub piciorul omului Catargi, dar nu È™i de sub picioarele cerbului! Capitolul 2. Ca printr-o minune Nicolae Catargi, după moartea fizică, se trezeÈ™te într-o pădure din CarpaÈ›i. ÃŽncă nu È™tie ce-l aÈ™teaptă. Va fi un pui de cerb,/pui orfan,/găsit sub cetini./sub mestecini sau sub brad. - M-am transformat într-un pui de cerb? - AÈ™a este domnul Nicolae. Cine ai fost È™i cine eÈ™ti? M-am gândit: bine măcar că n-am devenit un măgăruÈ™ ca în romanul lui Mo Yan, ca cineva să-mi zică: â€MăgăruÈ™ drăgălaÈ™, pui drag ce eÈ™ti, când o să creÈ™ti mare ce bine o să-mi arăți, ia uite ce ochi mari, ia uite-i albaÈ™tri È™i umezi, È™i ce urechiuÈ™e, pufoase-pufoase...†Al cui fiu eram eu? Al unei căprioare pe care am văzut-o stând sub un brad È™i fremătând din tot corpul: mama mea? O căprioară? Mânat de furie È™i neastâmpăr m-am ridicat pe patru picioare parcă eram un mic taburet de lemn cu picioarele prea subÈ›iri. Stăteam în picioare în soarele unei dimineÈ›e pe care un poet, care avea ceva de miel în el È™i de ied, È™i de mânz, într-o primăvară s-a născut pe o pagiÈ™te verde. Poetul despre care scriitorul Geo Bogza avea să-l cararcterizeze cum că a fost autorul poemului â€Moartea căprioareiâ€, s-a născut pe 2 decembrie 1935 etc. La moartea lui pe 28 deceembrie 1956 Geo Bogza îl va compara cu un ied pe care îți vine să-l mângâi È™i să-l iei în braÈ›e È™i să săruÈ›i botul moale È™i umed în care se adună È™i e palpabil misterul materiei însufleÈ›ite al universului uriaÈ™ È™i totodată bătrân. Epitetul mi se potrivea È™i mie de minune. Eu tot eram la fel de gingaÈ™ È™i fragil È™i lipsit de putere. Aveam ceva din firul de iarbă; simplu È™i fără de teamă. Eram un pui de cerb, dar nu un om, deÈ™i am fost om È™i eu la fel de fermecător în copilărie È™i gingaÈ™, È™i năzdrăvan ca un viÈ›eluÈ™ în care mai stăruia mirosul de lapte. Prima întrebare pe care mi-o puneam era unde sunt, în ce parte a lumii È™i a țării. Dar nu puteam să găsesc răspunsul în pădure. Abia mai târziu, am aflat că locurile unde mă renăscusem, ca pui de cerb, sunt È™i ale lui Nicolae LabiÈ™, poetul născut mult mai târziu, adică în anul 1935 în Poiana Mărului, raionul Fălticeni, judeÈ›ul Suceava. El va scrie un poem cutremurător: â€Moartea căprioarei†pe care a vrut să-l scrie È™i Nichita Stănescu, alt mare poet, care va mărturisi că Nicolae LabiÈ™ â€fusese îndrăgostit de femeia pe care eu tot o iubeamâ€. Am aflat toate acestea mult mai târziu, când, totuÈ™i, m-am reâncarnat ca om, dar asta deja în secolul cuceririi cosmosului È™i a tehnologiilor informaÈ›ionale. Dar la început am fost doar un cerb. Să fi avut È™ansa să fiu unul năzdrăvan? Sau eram pur È™i simplu un animal sălbatic cu memoria omenească neÈ™tearsă È™i păstrată încă intactă È™i în corpul de jivină a pădurii?! DeÈ™i eram departe de Cobâlile mele, de conacul meu din satul cu un stejar multisecular, totuÈ™i, nimerisem în Moldova. ÃŽn acea parte a ei, care n-a fost răpită È™i inclusă în componenÈ›a Imperiului Rus. Mai dificil mi-a fost să determin în ce timp m-au â€transportat†dracii din Infernul guvernat de regele Yama. Mă aflam cufundat în mine la mare adâncime. Eram parcă pe lumea asta ca animal È™i în acealaÈ™ timp ca om, fiindcă eu am refuzat să beau ceaiul uitării È™i al spălării pe creier. ÃŽmi părea că în curând un soldat mă va aduce din pădure. Pentru că eram un pui de cerb. ÃŽn orice clipă putea să se producă o tragedie, mama mea căprioara, să fie răpusă de gloanÈ›ele unui vânător sau să fie sfâșiată de niÈ™te lupi flămânzi È™i eu să rămân singur în pădure, un cerb orfan. Auzeam aevea un catren: â€Mare-mare ai să creÈ™ti/ cu copitele cerbeÈ™ti/ È™i cu coarne boureÈ™ti:/prin păduri ne vom întrece,/ vom fugi prin iarba rece,/ Prin răcoarea de izvoare,/ Sub sărutul cald de soare,/Prin apa vâlceleleor,/ Sub sărutul stelelor...†Am să inspectez teritoriul, mi-a venit primul gând. O voi face cu mare atenÈ›ie, fără a produce zgomot. Mă foi furiÈ™a ca gândul È™i voi vedea ce primejdii sunt prin apropiere È™i ce vietăți locuiesc prin preajmă. Nu cumva cineva stă ascuns È™i mă pândeÈ™te. Am făcut câțiva paÈ™i în dreapta, apoi în stânga, m-am întors în jur cu vreo sută optzeci de grade. Nici o suflare! Doar vântul adia uÈ™or È™i legăna arborii înalÈ›i È™i pe cei mai mici, dar pentru mine ei erau tot mari. Am găsit în cale o cărare. Am mirosit urmele, am adulmecat, dar nimic nu-mi era clar. SimÈ›ind bine pământul sub cele patru picioare unde am luat-o la fugă pe cărare È™i fuga È™i fuga. Apoi m-am oprit brusc. Am privit cu atenÈ›ie sporită în jur. Nu vedeam nici un pericol care să mă ameninÈ›e. Dar deodată am auzit un lătrat de câine È™i un cântat de cocoÈ™ îngânfat. M-am speriat È™i în loc să fug în partea opusă eu am început să gonesc pe cărare tot înainte. ÃŽntr-un luminiÈ™ am zărit ceva care semăna cu o casă. Am privit înapoi È™i mi-am dat seam că am greÈ™it direcÈ›ia È™i era deja prea târziu să mă întorc. Din spate mi-a ieÈ™it un câine ciobănesc care mă urmărea dar nu se apropia de mine È™i nici nu mă ataca. Pur È™i simplu mă urmărea. Când am vrut să sar ca o săgeată în stânga, el a sărit mai iute tot în stânga, când am încercat în dreapta, el la fel È™i mi-a tăiat calea. Nu se rânjea la mine, nu-È™i arăta colÈ›ii, ci doar mă È›intea cu ochii lui mari, blânzi de altfel È™i mult grăitori. Ah, de-aÈ™ fi putut să citesc în ochii lui! Am auzit apoi o voce de om. Câinele era stigat: â€Haiduc, mai încet, fii atent, e doar un pui de cerb!†Când m-am uitat am văzut faÈ›a unui băiat. A fost prima față omenească pe care am întâlnit-o de când eram pui de cerb. - Nu te teme pui de cerb, nu teme, eu sunt fiul pădurarului È™i vreau să te protejez. Nu-È›i fac nici un rău. Am vrut să răspund, însă din gura mea în loc de cuvinte, a ieÈ™it un behăit slăbuÈ›. Am încremeneit pentru o clipă È™i nu È™tieam ce să fac. Iar câinele în clipa dată a sărit asupra mea È™i m-a acoperit cu labele lui din față. Nu mi-a făcut nimic, numai m-a È›inut ca să nu fug. Copilul, că băiatul era încă un copil de doisprezece ani, a venit È™i m-a luat în braÈ›e din îmbrățiÈ™area câinelui. O să creÈ™tem împreună, È™i sub soare È™i sub lună, a îngânat el o vorbă, care mi-a plăcut. M-a dus în casa pădurarului È™i m-a pus pe un covoraÈ™ mic. Apoi a căutat un lighian, l-a umplut cu apă È™i s-a apropiat de mine. Mi-a făcut prima scăldătură, care mi-a plăcut. S-a purtat cu mine ca cu un copilaÈ™ nou născut. Poate avea el vreo experiență, cine È™tie. ÃŽnÈ›elegeam că băiatul este fermecat de mine. Mă privea ca pe o bijuterie vie foarte-foarte preÈ›ioasă. Și lui Haiduc i-a dat un boÈ› mare de mămăligă îmnuiat în smântână ca recompensă pentru că l-a ajutat să mă captureze în apropierea casei. După cum se È™tie viaÈ›a bate nemilos orice poveste. După câteva ore de stat la călduÈ› în casa pădurarului, am simÈ›it că mii foame. Am slobozit pe gât câteva sunete de disperare pe care băiatul nu le-a înÈ›eles. DeÈ™i încă nu mă împăcasem să fiu pui de cerb, de corpul de căprior n-aveam cum să mă lepăd È™i nici ca om nu puteam să vorbesc. Sufletul nedreptățit al lui Nicolae Catargi alerga în toate părÈ›ile prin trupul de pui de cerb. Oscilam între om È™i animal, conÈ™tiinÈ›a de pui de cerb È™i amintirile de om se amestecau laolaltă, È™i deÈ™i vroiam să le separ, rezultatul tot una era nul. Am aÈ™tepat aÈ™a vreo câteva ore până s-au întors în casă toÈ›i locatarii ei: tatăl băiatului, soÈ›ia È™i două fete: Margareta È™i Dorina, surorile lui Nicolae. Ca să vezi! Băiatul care m-a adus în casa ceea din pădure se numea Nicolae, iar eu eram un sărman căprior plăpând È™i înfomatat, sleit de puteri încât ochii abia-abia de se È›ineau să nu se închidă. - Vai, a zis Dorina, avem în casă o căprioară mică-mică. - Nu este căprioară, e pui de cerb, o corectă cealaltă fată. - Da unde-i mămica ei? ÃŽntrebă Dorina. Băiatul nu reuÈ™ea să le explice cum a ieÈ™it dimineaÈ›a în pădure... Cum a mers cât a mers pe cărare È™i a observat un pui de căprioară. Probabil s-a rătăcit micuÈ›ul sau a rămas orfan. Ar fi bine să mergem să o căutăm pe mama lui, a exclamat Nicolae. Tatăl care, probabil, nu era un pădurar oarecare, ci È™ef al unei brigăzi de silvicultori l-a ascultat pe fiul său, apoi a luat repede o decizie. El È™i cu fiul ajutat de sora mai mare vor pleca imediat în căutare, i-ar fiica mai mică împreună cu mama lor rămân să hrănească puiul găsit cu lapte de capră. â€Voi rămâne-È›i aici, iar noi plecăm imediat în pădure să aflăm ce s-a întâmplat.†Bărbatul a luat È™i arma de vânătoare, fiului încredințându-i să ducă un set de cartuÈ™e. Un set de rezervă. Asta în caz că va fi vreo dihanie de lup bătrân prin preajmă, a spus bărbatul. Nu cred că în jurul lui pădurea vuieÈ™te amenințătoare. Din contra pădurea lui È™opteÈ™te înăbuÈ™it È™i îi destăinuie orice taină a ei. Iar soarta mea de mai departe depindea de familia lui. Soarta mamei mele, căprioara, îmi părea din ce în ce mai incertă. A trecut ceva timp de când m-am despărÈ›it de ea. Oare ce s-a întâmolat cu ea? ÃŽntrebarea îmi suna în cap. ÃŽnÈ›elegeam cu mintea mea de om de odinioară că mi-a fost hărăzit să fiu salvat de aceÈ™ti oameni silvicultori È™i octotitori ai faunei È™i florei din pădure. ÃŽmi rămânea să-mi clarific mie însumi în ce pădure eram È™i în ce an? După mai multe calcule am ajuns la anii de după moartea mea fizică ca om, însă peste câți ani? Am avut o noapte de febră È™i întrebări, de complexe, de nelămuriri. Hotărât să dezleg tainele, am coborât în sine ca un speolog înspăimântat că, fiind întors la lumină ar putea să uit cele văzute pe tărâmul de sub pământ. Mă aflam între dealurile, munÈ›ii È™i codrii Moldovei de nord în judeÈ›ul Suceava. Dacă fata cea mai mică, Margareta de vreo treisprezece ani, își frământa minea ei de copilă cu întrebarea ce vor face părinÈ›ii cu aÈ™a un căprior slăbuÈ› È™i neajutorat, atunci băieÈ›ica de Valerian Ciobanu, căuta să afle ce l-a influenaÈ›at pe Nicolae LabiÈ™ să scrie poemul în versuri Moartea căprioarei. Iar eu, Nicolae Catargi, fost moÈ™ier È™i nobil din Basarabia, reâncarnat în trup de pui de cerb, mă gândeam câți ani trăieÈ™te de obicei un cerb. Și ce interferenÈ›e a găsit autorul acestei scrieri între mine È™i Nicolae LabiÈ™, care prin anii 1937-38 abia învăța să citească primele cuvinte, el atunci neavând încă nici cinci ani. El era abia un copil, căruia părinÈ›ii îi povesteau Capra cu trei iezi de Ion Creangă, iar eu în viaÈ›a trecută reuÈ™isem să ctitoresc o biserică, să cresc o herghelie de cai È™i s-o vând, am plantat o livadă È™i încă am făcut multe fapte bune È™i frumoase. Dar un detaliu din biografia poetului, totuÈ™i, m-a emoÈ›ionat. Tatăl său, Eugen LabiÈ™ a fost fiu de brigadier silvic. Iar eu nimerisem, după decesul meu fizic la aproape un an de zile tot la un brigadier silvic. Adevărat că, n-am nimerit la curtea mea, sau măcar lângă Cobâlea sau Cotiujenii Mari, ci undeva pe aproape de Fălticeni, judeÈ›ul Suceava. Asta chiar că era bună! Fiul pădurarului È™i tatăl său s-au întors peste câteva ore de căutare indispuÈ™i. La fel era È™i sora mai mare. Fiind întrebaÈ›i: ce au văzut, au zis că n-au reuÈ™it să vadă nimic È™i că le pare rău, fiindcă nu pot să verse lumină peste un caz din pădure învăluit în mister. Au stat la masă tăcuÈ›i, iar după ce au văzut că nu sunt în pericol È™i că am È™anse reale de viață, au început să spună poveÈ™ti. Una din ele mărturisea despre un Negru –Vodă fără de frâne la inimă È™i, probabil, fără inimă È™i suflet, pentru că, trăgea fără milă în orice vietate care îi ieÈ™ea în cale, fie căprioară, fie iepure, fie porumbel sălbatic sau turturea. Acest tiran într-o zi, se pomeni față în față cu un cerb tânăr È™i frumos, care-l privi cu ochii plini de lacrimi, parcă rugându-l să-l cruÈ›e. Dar împăratul Negru – Vodă întinse arcul È™i trase o săgeată care nimeri chiar în grumazul animalului. Cerbul o luă la goană, iar împăratul după el. Au alergat aÈ™a, amândoi, până ajunseră la marginea unei păduri. Acolo era coliba unui pădurar. Cerbul sări gardul È™i se ascunse în dosul colibei. La vederea jivinei cu ochi rugători, pădurarul se apropie cu blândeÈ›e de cerbul din gâtul căruia picurau broboane mari de sânge. ÃŽi scoase săgeata din grumaz, îi spălă rana È™i i-o legă. Iar sălbaticiunea, cu un semn de mulÈ›umire, îngenunche în faÈ›a salvatorului È™i-i linse mâna dreaptă, mâna care-l îngrijise È™i-l tămăduise. Peste puÈ›in timp intră în ograda pădurarului împăratul cel rău, urmat de ceata lui de hăitaÈ™i. – Adu cerbu-ncoace! strigă el – N-am nici un cerb de dat! răspunse pădurarul. – E cerbul meu, eu l-am săgetat! strigă Negură-Vodă. – Se prea poate, dar eu l-am scăpat de la moarte È™i nu È›i-l dau. – NeruÈ™inatule, miÈ™elule, ticălosule! urlă împăratul. Nu È™tii cu cine vorbeÈ™ti. Eu sunt împăratul tuturor acestor È›inuturi… ale mele sunt pământurile, văile, pădurile È™i munÈ›ii aceÈ™tea, cu toate jivinele È™i oamenii ce trăiesc pe ele. Eu sunt È™i stăpânul tău, bătrâne fără de minte! Supune-te, că de nu… – Vei fi mata stăpânul acestor È›inuturi, dar în ograda È™i-n coliba mea, eu sunt stăpânul! răspunse pădurarul cu semeÈ›ie. Și se puse în faÈ›a cerbului ocrotindu-l. Mânios din cale afară, împăratul porunci slugilor să pună mâna pe bătrânul pădurar, să-l lege, să-l bată È™i să-i ia vânatul. Dar, în clipa când slugile boiereÈ™ti erau gata să îndeplinească porunca stăpânului, ce le fu dat ochilor să vadă? Cerbul se apropie de împărat È™i începu să vorbească cu voce omenească: – OpreÈ™te-te stăpâne; opreÈ™te-te tată! Și abia rosti cuvântul tată, că-i căzură ambele coarne È™i pielea de pe el È™i se ivi în faÈ›a ochilor băiatul crezut de o grămadă de vreme mort. Negură se trase câțiva paÈ™i înapoi, de mirare È™i de bucurie. Băiatul mai vorbi: – LăsaÈ›i-l pe bătrânul pădurar în pace, mulÈ›umiÈ›i-i că m-a scăpat de la moarte! Dacă nu era el, tăticule, nu-È›i mai vedeai băiatul niciodată. Și băiatul povesti tatălui său ce i se întâmplase: Precum È™tii, mă afundasem în codru, la vânătoare, È™i am tras cu arcul într-o căprioară. Dar săgeata mi-a luat-o un vânt năpraznic È™i a zburat în sus de nu s-a mai văzut. O lumină orbitoare se făcu în întunericul dintre copaci È™i din mijlocul acelei lumini văzui chipul frumos al unei zâne. – Eu sunt Zâna Pădurii – vorbi acea arătare, È™i am venit să te pedepsesc pe tine È™i pe tatăl tău, ca să È™tiÈ›i È™i voi ce e durerea. Să afle È™i taică-tu suferinÈ›a de a-È™i pierde copilul. Să i se rupă inima È™i lui Negură-Vodă, care nu face altceva decât să prigonească oamenii È™i dobitoacele! Apoi ridicând toiagul, Zâna Pădurii făcu câteva semne în jurul capului meu. – Te prefac în cerb – strigă ea – È™i cerb ai să rămâi până-n ziua când vei cunoaÈ™te răutatea celor puternici È™i bunătatea celor slabi. Blestemul zânei s-a împlinit. Astăzi am cunoscut durerea săgeÈ›ii tale, o puternice tată, È™i am cunoscut alinarea pe care mi-a adus-o bietul pădurar bătrân È™i sărac… MulÈ›umeÈ™te-i că a fost om de omenie È™i m-a îngrijit, È™i făgăduieÈ™te-mi că nu vei mai ridica niciodată arcul împotriva necuvântătoarelor, lighioane ale pădurii È™i ale cerului. Negură-ÃŽmpărat începu să plângă È™i-i făgădui băiatului tot ce-i ceruse. Mai ceru iertare bătrânului pădurar, îi dete o pungă cu bani, își strânse copilul în braÈ›e È™i plecară amândoi cu jurământ să fie mai buni È™i mai miloÈ™i cu sălbăticiunile pădurii, cu zburătoarele văzduhului È™i cu peÈ™tii din adâncul apelor. S-au È›inut de legământ, n-au mai vânat cerbi È™i căprioare, dar cu oamenii tot atât de crud a rămas să fie. Și atunci... Și Negură-Vodă căzu răpus de o boală È™i muri. Sufletul îi nimeri în Infern È™i acolo ScaraoÈ›chi hotăru să-i mai acorde o È™ansă. Porunci dracilor să-l transforme într-un măgăruÈ™ È™i să-l întoarcă oamenilor pe care îi punea să muncească fără nici o răsplată, îi scotea mereu datori, le cerea alte noi dobânzi È™i dări, până când, într-o zi, nemaiputând răbda, oamenii s-au răsculat, l-au prins È™i l-au legat fedeleÈ™, cerând judecată pentru faptele sale neomeneÈ™ti. Ei, dar aici povestea nu se termină, mai lăsăm È™i pentru o altă zi, a spus povestaÈ™ul È™i le-a amintit copiilor său obligaÈ›iile lor din acea zi È™i din a doua. ÃŽn curând eu voi pleca într-o delegaÈ›ie în alt judeÈ›. Se prea poate să ajung È™i în Basarabia È™i voi veÈ›i rămâne singurii care vă veÈ›i descurca aici cu toate problemele. VeÈ›i avea È™i grijă de micul cerb, care v-a creÈ™te repede, dacă îl veÈ›i trata cu bunăvoință È™i dragoste. Și lua-È›i sema de cele povestite de mine. S-ar putea ca È™i acest pui de căprioară sau de ciută în viaÈ›a trecută să fi fost vreun om bogat. De a fost rău sau bun se va vedea când cerbul va creÈ™te puÈ›in mai mare. Mă hrăneau cu lapte de capră din gospodăria lor silvică È™i mă tratau ca pe un membru al familiei, adică cum nu se poate mai bine. CreÈ™team È™i eu văzând cu ochii, încât le venea uneori fetelor să afirme că voi fi vreun cerb năzdrăvan È™i cine È™tie, voi repeta vreo faptă din poveÈ™tile populare româneÈ™ti, că doar nu întâmplător cresc aÈ™a de repede. Adevărul era că îmi priise la casa pădurarului de prin părÈ›ile Fălticenilor. ÃŽncă nu reuÈ™eam să determin anul aflării mele, însă cu ocazia sărbătorii naÈ›ionale de la 1 decembrrie am înÈ›eles că am nimerit în alt veac, că sunt cu puÈ›in în viitor È™i că am rămas repetent la evenimetele istorice care s-au desfășurat din anul decesului meu ca om al nobilimii basarabene. Victor Catargi, probabil în această vreme este deja un om mare. Oare cine a ajuns el să fie, că iată eu aici, cresc în pădure È™i nu È™tiu nimic. Dar, să mai am puÈ›ină răbdare! Eu, după cum È™tieÈ›i, eram pui de cerb, dar locuiam în casă de om. ÃŽntr-o noapte am visat că m-am transformat înapoi în om. Eram un copil de vreo zece ani. Totul în jur era nefiresc, nu ca în anii mei ai copilăriei. Notez că m-am născut la FlorenÈ›a, Italia, da nu în Basarabia sau România. Alergam pe iarba verde după un câine roÈ™cat care semăna cu un vulpoi bătrân. Am alergat în urma lui până când am călcat în ceva tare, care mi-a produs o durere acută în picior È™i am căzut secerat jos. Am încercat să mă ridic, dar piciorul drept era prins de o capcană. Am privit de jur împrejur È™i am observat că mă aflam într-o curte mare care avea dimensiunile unui teren de fotbal. La început eram singur cuc. Dar peste câteva minute am auzit niÈ™te voci iritate. Am înÈ›eles că oamenii se ceartă între ei. Câțiva au parcat niÈ™te maÈ™ini mari, niÈ™te monÈ™tri din metal de care nu mai văzusem până atunci. Din câte mi-am dat seama mai târziu acelea erau niÈ™te combine agricole de la sfârÈ™itul secolului XX. Spuneam parcă că eu nu cunoÈ™team epoca sau perioada în care mă aflam. TotuÈ™i, după ce toată cearta oamenilor s-a terminat È™i ei s-au împrăștiat ca ceaÈ›a de dimineață, eu m-am furiÈ™at sub una din acele maÈ™ini agricole. Capcana era una sofisticată cu un lanÈ› tare din metal lung de vreo douăzeci de metri. Sub maÈ™ina cea mare am găsit ceva potrivit pentru a taia lanÈ›ul. Credeam că mă voi isprăvi uÈ™or, dar m-am înÈ™elat. M-am chinuit biniÈ™or până ce am reuÈ™it să-l tai È™i să mă eliberez. Când dădusem să ieÈ™ de sub maÈ™ină, am văzut alt obstacol. RoÈ›ile ei s-au desumflat È™i ea s-a lăsat la pământ aÈ™a de tare încât a închis toate ieÈ™irile de sub ea. MaÈ™ina cea mare mi-a devenit a doua capcană È™i visul meu se trecea încetul cu încetul într-o stare de stres È™i de halucinaÈ›ie. ÃŽmi venea să fac È™i piÈ™-piÈ™, să mă tăvălesc ca un mâțiÈ™or dar nu aveam unde. ÃŽn ultima clipă m-am trezit È™i am văzut că sunt în corp de cerb tânăr căruia au început să-i crească coarnele. Am ridicat capul în grabă È™i m-am uitat în jurul meu. PereÈ›ii erau albi ca zăpada È™i plafonul la fel. Sus era atârnată o lustră cu braÈ›e de culoare bleu care semănau la formă cu muguraÈ™ii de lăcrimioară numai că erau mult mai mari. O ușă deschisă da în odaia de alături cu un pat È™i un scaun. Podeaua era pardosită cu parchet de stejar. Două fete vorbeau ceva pe două voci. ÃŽntrucât eu înÈ›elegeam tot ce se vorbeÈ™te numai nu puteam vorbi, am auzit că fetele povesteau despre o întâmplare care semăna mai mult a poveste. Fetele vorbeau despre un cerb. Spuneau că într-o pădure mare È™i bătrână de când lumea, trăia un cerb tânăr, cu coarne rămuroase. Cerbul era puternic È™i mândru. VieÈ›uitoarele pădurii îl apreciau pentru frumuseÈ›ea È™i statura sa impunătoare. Odată, cerbul veni să se adape la izvorul cristalin, acolo unde se adăpau toate animalele din pădure. ÃŽÈ™i privi chipul în apă È™i se simÈ›i tare mândru de coarnele sale. ÃŽÈ™i privi blana lucioasă, spatele puternic È™i se simÈ›i mulÈ›umit. Dar își zări È™i picioarele È™i i se păru că sunt cam subÈ›iri. „Păcat că nu-mi sunt È™i picioarele la fel de arătoase!â€, își spuse el cu amărăciune. ÃŽntr-o zi, auzi răgetul înfricoșător al leului. Cerbul dădu să se ascundă, dar leul îl zări È™i începu o goană nebună. Picioarele sprintene ale cerbului îl ajutară sa facă salturi uimitoare È™i să fugă de duÈ™man. Repede alerga leul, dar È™i mai repede cerbul. Gonind, cerbul ajunse, în sfârÈ™it, într-o pădure deasă. Numai că, acolo își încurcă coarnele între crengile copacilor. Nu a mai putut să fugă È™i își aÈ™tepta resemnat moartea. Dar norocul îl ajută de această dată. Leul, zărind o altă pradă, care i se părea mai uÈ™or de prins, renunță să-l mai urmărească È™i aÈ™a cerbul scăpă cu viață ca prin minune. Morala acestei fabule: Uneori, dispreÈ›uim tocmai acele lucruri care ne ajută cu adevărat. Dar ascultă soro ce scrie această enciclopedie despre cerbi, zise, pare-se Dorina, care citi cu glas tare: â€Cerbul face parte din familia Artiodactyle, însemnând că are copite cu un numar par de degete la picioare. Cerbul poate fi gasit în lumea-ntreagă. Este nativ pe toate continentele, cu excepÈ›ia Australiei È™i Antarcticii. Există aproximativ 100 de tipuri de cerb, incluzând cel cu coadă albă, renul, elanul, cerbul catâr, cu coada neagra È™i caribu. Femelele lui se numesc căprioare.†Ba nu surioară ele sunt ciute! Replica veni de la cea de-a doua fată. Ele au mai vorbit despre mediul de viață al cerbilor, despre caracteristicile fizice È™i de reproducere. Am ciulit urechile È™i stam cuminte È™i ascultam. Semănam cu elevul cel cuminte la o lecÈ›ie interesantă de biologie. Cerbul, continua să spună Dorina, se poate adapta la aproape orice mediu de viață, de la păduri la lanuri de grâu. Preferă să trăiească la marginea habitatului, în păduri sau aproape de lanuri sau chiar drumuri. Foloseste pădurea pentru a se adăposti È™i ascunde. Câmpiile le preferă pentru a se hrăni. ÃŽn regiunile nordice, cerbul trăieÈ™te în locuri diferite pe timpul verii È™i al iernii, acestea fiind È™i la 45 -50 de kilometri distanță. Cerbul este un animal cu coarne, ele fiind cele care cresc cel mai repede la acesta. Caprioarele n-au coarne. Coarnele cerbilor cresc de primavara până toamna. ÃŽn timp ce cresc, acestea sunt acoperite de un strat delicat numit catifea. Acest strat conÈ›ine vase de sânge È™i nervi È™i este foarte sensibil. Toamna, acest strat pică È™i rămân doar coarnele tari. Coarnele de cerb nu ar trebui sa fie confundate cu cele de vacă, acestea cresc toata viaÈ›a, iar dacă se rup nu vor mai creste la loc. Blana maronie a cerbului îi asigură un bun camuflaj în păduri. Stând nemiÈ™cat, el poate trece neobservat de prădători. Puii de cerb au pielea roÈ™iatică-maronie acoperită cu pete albe care tot îi ajută la camuflare, dar care dispare după 3-4 luni de zile. Toamna, cerbul va elimina blana din vară È™i va avea o blană mult mai groasă pentru iarnă. Cerbul are ochi poziÈ›ionaÈ›i pe părÈ›ile laterale ale capului. Ochii lui îi permite să posede o vedere de 310 grade. Acest orizont larg de vedere, face dificilă concentrarea pe un singur punct. Are È™i o vedere nocturnă foarte bună. Cerbul are dinÈ›i mici în faÈ›a botului. Ei îl ajută la ruperea È™i mărunÈ›irea hranei. ÃŽn spatele botului are dinÈ›i molari, canini È™i incisivi care îl ajută la mestecarea hranei. Are picioarele lungi, cu muschi puternici permițându-i să alerge cu peste 50 kilometri pe ora È™i să sară până la 3 metri în înălÈ›ime. De asemenea poate sa înoate foarte rapid. - Câte cuvinte frumoase despre mine, îmi venea să strig, însă eu nu scoteam nici un sunet, pentru a nu mă trăda că trag cu urechea la vorbele oamenilor. Cerbul È™i căprioara au un excelent simÈ› al mirosului. Ei își ling mereu nasul pentru a-l păstra umed. Acesta îi ajută pe cerbi să adulmece particulele lipite de acesta, îmbunătățându-i mirosul. Nasul joaca un rol important în comunicare. Cerbul È™i căprioara elimină un miros prin glandele localizate pe cap, picioare È™i copite. Acest aÈ™a zis â€miros†ofera informaÈ›ii despre gen, statut social, condiÈ›ie fizică etc. Am ascultat È™i o mică lecÈ›ie È™i despre reproducere. Perioada de împerechere la aceste animale începe între lunile octombrie È™i ianuarie. ÃŽn timpul perioadei de împerechere, gatul cerbului iÈ™i va mări de două ori diametrul, iar catifeaua de pe coarne va cadea pentru a fi pregatiti de luptele ce vor urma pentru a căpăta dominarea È™i a caÈ™tiga dreptul de împerechere. Cerbii îsi vor rupe coarnele, însă nu se vor răni. ÃŽn această perioadă, cerbul este foarte nervos È™i activ, ceea ce îi poate face să hoinărească în locurile în care de obicei nu sunt văzuÈ›i ca de obicei. GestaÈ›ia dureaza aproape 200 de zile, iar primăvara căprioara va da naÈ™tere la doi sau trei pui de cerb. Dupa naÈ™tere, puii pot sta în picioare È™i merge pe o distanță scurtă. Caprioarele își È›in puii ascunÈ™i în tufiÈ™uri. Ea È™i-i verifică de 6 ori pe zi, atunci când îi hrăneÈ™te. Puii vor sta langă mama lor, căprioara, un an sau cel mult doi ani. Interesante lecÈ›ii, n-am ce zice! ÃŽn zilele următoare am descoperit că pădurarul meu, adică cel care mă È›inea în casa lui ca să cresc mare, avea două capre, un viÈ›el, doi porci È™i doi câini, nemaivorbind de păsări: găini, raÈ›e etc. Atunci când pădurarul pleca în pădure, unul dintre câini îl însoÈ›ea, iar al doilea rămânea de pază, lângă casă. Porcul cel negru cu pete albe era un vier, iar celălalt era o scroafă. Porcinele aveau cocine separate. Când scroafa a fătat, s-a început o perioadă mai agitată la casa gospodarului din pădure. Scroafa avea doisprezece purceluÈ™i, fiecare trăgând lapte cu gura de la sfârcul ei. Priveam prin găurile gardului È™i mă întrebam: în timpul cât am fost om înstărit eu habar n-aveam cum cresc porcii. Iar acum, poftim, priveÈ™te È™i apreciază toată zbenguiala de porc, vezi lucrurile cu alÈ›i ochi. Am descoperit că înÈ›elegeam nu numai vorba omenească, ci È™i graiul animalelor din jurul meu. Băiatul pădurarului i-a spus tatălui său: â€Da purcelul ăsta prost nu È™tie să sugă ca ceilalÈ›iâ€. - Ia să vezi tu cum o să sugă el, a zis bărbatul. Și pădurarul l-a luat pe purceluÈ™ul cel prost în braÈ›e, l-a scărpinat pe burtă uÈ™urel È™i el a început a grohăi voios. Scotea sunete de purcel, dar nu de disperare, ci de plăcere. Atunci omul i-a spus: â€PurceluÈ™ învârtecuÈ™, prostuÈ›ule care nu È™tii că laptele mamei tale este bun de băut, hai gustă!, gustă! Și să È™tii, că dacă nu bei, n-o să creÈ™ti mare.†Atunci mi-am amintit cum tot el mă cicălea când am apărut în casa lui după întâmplarea din pădure pe care aÈ™a È™i n-am aflat-o de la aceÈ™ti oameni buni, care mi-au salvat viaÈ›a. Din punctul de vedere al oamenilor, purceluÈ™ii nu beau laptele degeaba. Ei îi răsplăteau prin corpurile lor care creÈ™teau cu repiziciune. Până È™i eu am înÈ›eles că a fi porc înseamnă să mânânci ca nebunul È™i să creÈ™ti ca nebunul – asta e tot ce li se cere porcilor. - Da care este rostul meu? ÃŽntrebările veneau una după alta. La unele găseam răspuns, la altele ba. Răspunsurile care întârziau mă chnuiau. Mai ales întrebarea: â€Care a fost soarta de mai departe al neamului Catargi după ce unul dintre cei mai nobili È™i mai învățaÈ›i oameni din neamul nostru a fost asasinat?†Mă refer la Barbu Catargi, la cel care a fost prim ministru în România din secolul XIX. Tragedia s-a întâmplat în anul 1862, când omul avea vreo 54 de ani. Acesta a fost oare, primul asasinat politic din România, sau au mai fost È™i altele? BineînÈ›eles nu aveam de unde să È™tiu eu, un om, care am ajuns să fiu în corp de cerb È™i încă peste mulÈ›i ani după decesul meu fizic. Enigmele È™i întrebările fără răspuns roiau în capul meu de cerb cu coarnele déjà conturate. Nu-mi poate răspunde nici pădurarul È™i nici băieÈ›ica de Valerian Ciobanu, care caută să-mi reconstituie biogarfia È™i nu prea reuÈ™eÈ™te, fiindcă dracul È™i-a băgat prea adânc coada sa mârÈ™avă. Poate cineva după dânsul v-a afla mai multe, deÈ™i nu-mi vine să cred. TotuÈ™i, dacă prietenul meu din viitor, Valerian Ciobanu, n-o să poată să ducă mai departe firul tuturor vorbelor despre neamul meu, atunci eu am să adaog ceva la această poveste. Nu mă voi ruÈ™ina că nu sunt un om în carne È™i oase, ci, deocamdată, doar un pui de cerb. Poate că voi fi È™i taur sau zimbru, cal sau cine È™tie ce fel de animal sau pasăre: cucoÈ™ sau rățoi mut ca un preÈ™edinte din viitorul unui stat fără de viitor... Dar, revin la ale mele. La moment sunt abia un cerb tânăr. Unul din familia cerbilor, cum se exprima Dorina… Pare-se că zicea ceva despre un Cervus divinus. Chiar din clipa aceasta sesizez că sunt un cerb foarte deÈ™tept. Coarnele mele nu sunt doar niÈ™te corniÈ›e, ci sunt È™i niÈ™te antene sensibile, niÈ™te… nu È™tiu cum să spun. Știu că atunci când un cerb se simte ameninÈ›at, acesta numaidecât îi previne È™i pe ceilalÈ›i cerbi. E o chestie de onoare È™i datorie sfântă! Când o privesc pe fiica mai mare a pădurarului nu È™tiu de ce mi-o amintesc pe fiica mea Olga Catargi, care s-a căsătorit în anul 1874 cu Ion Catargi, vărul ei primar, absolvent al Colegiului Juridic care a fost un timp È™i MareÈ™al al Nobilimii din Basarabia anilor 1881-1897. Amintirile din trecut nu mă lasă în pace. Ele nu mă prăsesc nici atunci când dorm. CreiaraÈ™ul meu ticăie ca un ceas ce nu cunoaÈ™te odihna nici ziua nici noaptea. E greu să fii din nou în viață într-o altă formă, în altă specie chiar. Mă bucur totuÈ™i de nobleÈ›ea specie de cerbi împărăteÈ™ti, de cevus divinus, care se deosebeÈ™te de alte animale ale pădurii. Trezindu-mă din vreun vis urât È™i greu, când îmi ridic ochii zăres c deasupra mea ba un cer negru, ba unul albastru sau plumburiu. Ieri am văzut pe cer că strălucea orbitor un disc negru al soarelui. De ce oare È™i c ear semnifica imaginea dată? Autorul m-a liniÈ™tit zicând că e doar o ilizie optică sau un procedeu artistic. Pentru că dacă Mihail Șolohov l-a făcut pe Grigorii al lui să se prăbuÈ™ească din nebăgare de seamă la pământ, de ce eu să nu văd un disc negru al soarelui? Poate că este în timpul unei eclipse totale de soare, sau este vremea unui nou început de ceva. AÈ™a cum Grigorii al lui Șolohov È™i-a ridicat ochii È™i a văzut un soare negru orbitor, aÈ™a pot vedea È™i eu. AÈ™a este scris în Donul liniÈ™tit. AÈ™a poate să fie È™i în romanul despre neamul meu, neamul nostru, care a fost! Numai că, poate un pic altfel! Cu mintea mea de cerb, dar È™i cu o bună memorie de om, am râs cu mult haz, ascultând o discuÈ›ie între cele două surori, fete ale pădurarului. Dorina susÈ›inea că, în anumite împrejurări, puÈ›a de băiat ajunge în puÈ›a de fată È™i, din povestea asta, după o bucată de timp, apare copilul. Ca la cerb È™i la căprioară! Cea mai mică nu înÈ›elegea bine cum vine asta, deaceea s-a retras în camera ei, s-a dezbrăcat È™i a început să-È™i studieze puÈ›a. â€Penisul erect penetrează vaginul femeiiâ€. Cum adică, vine aÈ™ta? Că doar puÈ›a mea este incredibil de mică; e o fantă delicată, o gaură de cheie. Ea nu va putea fi penetrată de penisul erect È™i scârbos!†Cunoscător al realității dure de după anul 1812 eu nu m-am mirat de faptul că într-o anumită perioadă de o parte È™i de alta a Prutului, a acestui fir de apă, se împlântă-n vălurele, printre sârma cea ghimpată, ochi atenÈ›i de santinele, nu de ciute È™i nici de căprioare. Este o observaÈ›ie făcută cu pana unui scriitor bun. Nu este prima È™i nici ultima, fiindcă mă voi afla nu doar în sălbăticie, ci È™i printre oameni. De acemenea conchid cu o ascunsă ironie că libertatea cea mai mare, este într-o â€Ã®nchisoare†sau într-o casă ca în cea în care mă aflasem eu timp de o vară È™i o iarnă. Atunci când bravul pădurar, el È™i È™ef al brigăzii de silvicultori, considedă că vine timpul ca să cunosc viaÈ›a aÈ™a cum este ea, am auzit o vorbuliță despre un tată, copilul lui È™i un crocodil. Prin pădurile noastre nu se întâlnesc crocodili, ci lupi, care sunt duÈ™manii naturali cei mai de temut al cerbului. Pagube mai reduse pot pricinui râsul È™i ursul. Mai nou, câinii hoinari sălbăticiÈ›i tind să înlocuiască lupul. Istorioara auzită îmi părea destul de relevantă. Se spunea că un copil dorea tare mult să vadă cum plânge crocodilul. Tatăl lui, fiind prea îngăduitor È™i prea blând din fire l-a dus la un heleÈ™teu, că ce nu faci pentru copilul tău!... Și cum era o căldură tare – tare mare, crocodilul dormea cu ochii închiÈ™i. - Tu stai puÈ›in È™i urmăreÈ™te, că tatăl tău acuÈ™ica È›i-l trezeÈ™te, a spus cel care era părinte. Doar că era un părinte cocostârc. Când tatăl s-a apropiat de urâciune, care – adormise parcă de când lumea, crocodilul l-a simÈ›it, dar s-a prefăcut că doarme în continuare. L-a lăsat chiar să-l gâdile cu ciocul pe gâtul lui de crocodil. Apoi într-o clipă: haÈ› È™i l-a prins de gât, trăgându-l după sine în mocirlă, unde l-a înghiÈ›it. Copilul din ascunzătoare a observat spre marea lui mirare cum monstrul fărădelegea a săvârÈ™it-o, apoi È™uvoi de lacrimi a vărsat pe pământ. Erau lacrimi de crocodil. Iar de aici morala: pentru odrasle dragi, e bine să te gândeÈ™ti ce faci, altfel sacrificiul tău nu-l înÈ›elege nimeni È™i nici nu eÈ™ti primit în Paradis, la Dumnezeu, ci tot în Infern nimereÈ™ti, la dracu... Iată aÈ™a încet-încet mă maturizam eu în corp de cerb. De CERVUS DIVINUS sau mai bine zis de cerb nobil. Cu toate că le înÈ›elegeam pe toate, totuÈ™i, era clar ca buna ziua, că cerbii sunt animale erbivore. Mâncam iarbă, frunze, diferite tulpini, fructe de pădure, plante, ciuperci, porumb È™i boabe de soia sau de fasole. Alte capitole vor fi postate/plasate mai târziu. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy