pe măsură ce se intensifică ploaia multă mizerie răbufnește
de prin canalizări; pe net cam același lucru, cretinăraie exaltată, soluții
peste tot și pe lângă, cum să scapi
de riduri, kile în plus, moarte, relații
toxice, grăsimea din tigaie, băăă așa mi se întunecă starea, mai bine
să bag telefonul în buzunar. de câteva ore
a apus și soarele și-acum când picură, când toarnă, aceleași traiectorii
ale stropilor, viteze și frecvențe diferite, chestii comune
(ăsta era un fel de decor iar ploaia- o cortină defectă și veche)

ce inutilă a devenit gluga hanoracului, părul mi s-a ondulat
ca o mare de șerpi; degeaba mi-a luat atâta timp să mi-l fac dimineață
cu placa. bine măcar că-ți place așa. dar vezi tu
nici măcar bricheta nu se mai aprinde așa că o vreme
doar aerul umed ne pătrunde lent în plămâni și mergem sau alergăm
mai departe. bălți și noroaie. da. și noroaie.

îmi rătăcești mințile mai ușor
decât îți rătăcești cheile, caută-te prin buzunare, găsește, descuie-mă
și-apoi plimbă-te prin mine pe întuneric cât încă mai am răbdare
cu oamenii, cu minutele și cuvintele lor.

e ciudat ce amintiri păstrezi, eu nu știu întotdeauna
despre ce-mi vorbești, dar într-o lume alternativă ochii îmi sunt camere foto
de fiecare dată când clipesc îmi salvez în memorie
mici flashuri- locul în care ți se îmbină tricoul
cu pielea udă a gâtului, fracțiuni de secundă în care-ți înclini lejer capul spre dreapta,
când zâmbetul îți devine numai un pic asimetric, când degetele
ți se răsfiră ca să apuci