Venim într-o lume coruptă de himera existenței în afara legilor sacre. Ne inițiem prin adaptare la anormal și apoi căutăm izbăvirea din suferință, necunoaștere, neîncredere. Ce putere de amăgire are ispita energiilor, gândurilor întrupate în dorințe din afara dialogului cu Creatorul? Cum înșeală simțurile și spiritul, aducând aparența necesității? Răul sau puterea distructivă creează scenariul victimei, povestea dependenței lui “asta e, ce să fac?!” și acceptarea faptică. În primul rând, rațiunea lui “nu cred” creează iluzia dorinței cu orice preț întru satisfacerea senzorială, ca orice drog care te abate de la starea echilibrului interior (inclusiv dependența tehnologică poate să devină calea viciilor). Așa se și identifică aceste stări din afară sau ispite, au capacitatea de anulare a autocontrolului și posedă persoana slabă, șovăielnică în credință. Au puterea deosebită de penetrare a simțurilor și insistența până la cedarea celui posedat. De aici și îndemnul lui Christ: “Rugați-vă neîncetat!”, demn de luat în seamă și acum. Fie că este vorba de vicii trupești sau dorința de parvenire în diferite cariere, dorința de putere financiară sau de condiționare în anumite ierarhii a subordonaților (desigur, pe alte criterii de apreciere sau depreciere), ele acționează prin același cârlig psiho-dependent. Din aceste intervenții vicioase din afară se nasc suferințele psihice și fizice, se înlănțuie pe calea slăbiciunilor un tipar străin propriei persoane. Tipar în măsură să dea iluzia puterii sau controlului unei situații, pe un fundament nisipos, instabil. Acest tipar se răsfrânge în toate relațiile avute și în loc să ai dialoguri și întâlniri benefice, influențe pozitive, te trezești aruncat în stări deprimante. Sau o nouă invitație de refulare în posesia păcatului sau căderii. Încrederea noastră are două componente: interioară (redusă la eu) și absolută (eu-tu) în raport cu dialogul din lumină, conversația cu Creatorul. Lipsa acestei conversații duce la angoasă și neîncredere care se răsfrânge asupra stării interioare. De la acest gol (dat de lipsa credinței) au apărut curente de gândire prin care s-a încercat explicarea derapajelor sentimentale, psiho-sociale, obișnuința cu o viață fără orizont spiritual. Mai mult, căutarea himerică în afara suportului dat de credință a născut reducționismul animalic și explicațiile eronate cu iz științific, academic (derapaje logice tratate cu argumente tragi-comice). Cum exemplifica Mircea Eliade, pe lângă homo faber, ludens, homo religiosus este componenta comportamentală întregitoare, completă în manifestarea socială. Ori e vizibil comportamentul unui om aflat în autism spiritual, el intră nu numai cu mediul în conflict, ci și cu propria persoană. Adică, după cum spunea Louise Hay, nu se iubește pe sine prin dovada trăirii. Își ascunde desfrâul și instabilitatea interioară sub o mască a bunei reputații, dar în sine trăiește depersonalizarea eului amputat din întregul spiritual. În aceste condiții, decadența comportamentală nu necesită neapărat o psihanaliză sau interpretarea viselor dată de Freud, ea este legată de golul spiritual al celui care își acceptă condamnarea sartriană la existență în acest mod. Izolarea dată de neîncredere nu este numai a persoanei față de societate, ci și a societății sau anturajului vicios față de persoana incompatibilă degradării sociale. Descoperind realitatea fundamentului spiritual, dialogul cu Creatorul, nu mai ești integrat în masa comună, sistemul decăderii își delimitează influența.