Dr. Li este bun și înțelegător cu cei care plătesc. Acceptă imediat să ne primească din nou în clinică.
Toate zborurile către Europa sunt în continuare anulate și nimeni nu știe până când. Putem doar să facem supoziții, dar supozițiile nu ne salvează de la sentimentul de captivitate eternă și nu aduc mai multă liniște.
Dr. Li ne propune o nouă terapie:
- The newest one, zice el, and just a little more expensive.
Irina spune why not și ne apucăm în grabă să îngrămădim haine, jucării, cărți, adidași în valize și coborâm la recepție. Dr. Li ne trimite o mașină la hotel.
O indiancă îmbrăcată într-un sari verde cu auriu își așteaptă grupul în holul imens de la recepție. Se apropie de noi și îl ciupește ușurel pe Matias de obraz. Matias scoate limba la ea și o trage de poala sari-ului strălucitor. Pare un copil puțin sălbăticit, mi se pune un nod în gât.

Plecăm și eu nu știu ce să spun, poate nici nu trebuie să înțeleg ceva acum. Acum nu pot vedea decât forme, fațade și un oarecare temperament al acestui uriaș oraș furnicar, aglomerat și gălăgios.
E obositoare traducerea continuă a imaginilor în simboluri sau în emoție. Și nu detaliul arhitectonic, nu măreția și nu exotismul locului reverberează în mine. Nu acum, cu siguranță. Acum e doar oboseală.
Noi ne întoarcem în rezerva de la etajul XIII. Plecare seamănă cu o fugă și nu simt nimic la despărțirea de Beijing.

Ne aflăm în parcul budist din Yanhua, prima oară după reîntoarcerea în clinică. Pășim încet, e seară, chinezii care trec pe lânga noi, venind din cealaltă poartă a parcului, se plimbă și ei agale. Nu se întâmplă prea des să vedem așa ceva, niște chinezi care nu se grăbesc.
Matias aleargă după două mâțe dungate, parcă aruncate aici dintr-un univers paralel. Văd prima dată pisici de când am plecat de acasă.
Mâțele chinezești se ascund în dosul unor tufișuri de bambus tânăr de pe marginea aleii, apoi sar din nou în fața noastră. În joaca lor, miorlăie ascuțit, Matias țipă, eu și Irina ne trezim înconjurate de o zarvă iscată din senin, și liniștea parcului se sparge. Suntem niște străini ciudați și lipsiți de respect față de meditația la ceas de seară.

Cu o oră înainte, o răpăială scurtă, ca o ploaie de vară, ridica din pământ un abur ușor, cu gust de rădăcini. Adulmec cu poftă mirosurile acestei primăveri de la capătul lumii și îmi amintesc de primăvara de acasă. De vuietul șesului în luna martie, când zăpezile topite umflă pârâul și, dintr-un firicel de apă peste care pășesc ușor în mijlocul verii, acesta se transformă într-o învolburare de ape tulburi și grăbite, ca o herghelie de cai negri, încălecându-se unii pe alții în alergarea lor.
În parc se așterne din nou liniștea, mâțele au fost, probabil, aspirate în universul din care-au venit pentru puțin timp.
Încercăm să nu mai tulburăm meditația chinezilor, înainte de culcare.

Călătoria aceasta la capătul lumii aduce dezechilibre dureroase în viețile noastre. Dincolo de speranță, dincolo de iluzie, dincolo de decepție.
Cred că finalitatea, în orice călătorie, este reîntoarcerea.
Poate doar în acest caz e valabil, dar se pare că a pleca nu mai înseamnă nimic fără a te întoarce.
Pășim, probabil, în interiorul unei spirale unde, din când în când, ne regăsim. Oarecum aceiași, oarecum altfel. Oarecum în același loc...