februarie 2009
am fost și-am văzut în hăul mormântului deschis pentru mama,
acolo jos, în adânc, pământul surpat atât cât să-ți dezgolească
scândura sicriului tău, tată, de parcă l-ai fi dat tu deoparte
pregătindu-te să-i spui mamei: "bine-ai venit".

crucea, capacul coșciugului, prapurii, rezemați de peretele
casei așteaptă aproape de ușă. femei cernite aranjează
pomenile, mama întinsă-n sicriu cu rictusul morții pe chip
așteaptă și ea venirea popii, cu alai și popasuri de
rugăciuni, spre tine să fie dusă.

e frig și eu am venit să te regăsesc în grădină. via noastră
în care munceam, vorbeam și râdeam e îngropată-n omăt.
te caut cu ochii de gând. nu te văd. șirurile butucilor
îmi par tăcute cruci ,iar via un trist țintirim...

început de april 2010
îndrept șpalierii, sârmele-ntind. tai la doi trei ochi
lăstarii cu gândul la voi,mamă și tată, și via plânge și eu
am nodul în gât. e ultimul rând. hârlețul așteaptă să-l
bag în pământ, să vă întorc doar urmele voastre amestecate
cu bulbi de lalele. vor înflori parfumate și roșii de voi
amintindu-mi...

de Constantin și Elena 2010
e musai mâine să intru s-o leg. s-ajung lăstarii unii
cu alții. îi voi fasona și voi tăia sugacii lăsând
doar cât e necesar pentru primenire de an.
o pală de vânt cald mă mângâie. tresar. simt duhurile
voastre prezente și mă-nfior...
nu știu cum e la voi dar acum știu cât de minunat e să fii
viu pe pământ, să fii om...

început de octombrie 2010
a fost brumă,acum soarele-i duios. culeg strugurii albi cu
atenție, boabele curg, ușor se desprind așa că îi strâng
cu blândețe în pumni și zâmbesc, gîndurile îmi fug la
prostii. via e o femeie astrală cu mii de sâni și eu,
fericitul, lăsat să îi mângâi...
unde ești tu, fată zurlie,ascunsă cândva cu mine, nici
bărbat nici copil, sub butucii de vie?...

dau la zdrobitor strugurii negri. boabele lor sunt ferm
prinse-n ciorchine și-mi vine,așa, în gând să le zic:
parcă sunteți niște poeți doldora de vis și gândire ce
încă n-ați scris nici un vers... ba nu, greșesc, că poetul
e doar ciorchinele iar boabele pline de sevă sunt poeziile
lui... unul nu se lasă zdrobit, țopăie în rotire pe valțuri
și mă trezesc ca prostu râzând: ăsta sunt eu, taman în
clipa când valțurile-l prind de codiță și-l trag,ha,ha,
poet zemuit... cu alții-n amestec, mai zic, fi-vei băut
vei trezi euforii trecătoare apoi,vei trece-n uitare ca udeală pe-un gard, sau poate, cine știe, fermentând, vei
fi doar spumă prelinsă pe gardina căzii,și nimeni nu va ști
de-ai fost dulce sau acru... mai scrii poezii?...

trag la teasc, cu prelungitor până scârțâie. lăcrimează pe doage, vinul limpede se prelinge. iau cana de lut din care
o viață-a băut doar tata, până la jumate lăcrimarea o
o strâng și-o dau pe gât. -din carnea și sufletul tău,
tată, eu sunt, spune-mi de vinul ăsta îți place. în plexul
solar simt căldură și-n gură aromă de toamnă. e semn că
îi place și-mi place și mie să cred că tata nu-i mort,
nu-i pământ ci mutat e în mine, că tata eu sunt...

vița de vie e viața, strugurii noi. culeși și zdrobiți,
tescuiți, ciorchinii de-am fost sun zvârliți, doar ce-am
gândit vin se preface pentru dumnezeu...
dumnezeul din mine se simte un pic amețit, privește cum
soarele pășește pe vârfuri pe frunzele ruginite din vie
și zice: e încă bine, bă, e bine, ce bine...