Singurele oglinzi în care ne mai privim, de o vreme, sunt vitrinele. Și vedem doar poleiala hainelor. Zâmbetele – dacă există – se pierd undeva, în urmele de ploaie de pe sticla murdară. Iar sufletele trec pe lângă noi, mai departe. Tot desperecheate.
Eu așa am crezut: că iubirea rezolvă totul și lacrimile trec. Așa cum trecea răceala de la siropul de brad, în copilărie.
Îmbătrânim.
Și păstrăm mereu, din fiecare poveste pe care o spunem, o parte doar pentru noi. De teamă că, neînțelegând-o, cineva ne-ar putea întina povestea. Asemeni fluturilor care, de teamă să nu le ude roua polenul de pe aripi, se trezesc mai târziu, pierzând o bună parte din răsărit.
Poate și de aceea, uneori, ne înțelegem mai greu unii pe alții. Și pentru că nu poți iubi ceea ce nu cunoști, ne iubim mai puțin.
Le rămâne îngerilor noștri sarcina să împlinească ceea ce noi, oamenii, nu putem. Trebuie doar să credem în ei.
Și pentru că este Crăciunul, e din nou vremea poveștilor. Și avem, din nou, dezlegare la îngeri.