Miercuri, 04 aprilie, 2018, 22:39, Dublin
nu am scris de multă vreme, iar acum mă faci să râd și mă îndemni la scris. cum vine aia „pacient până la moarte”? așa lozincă doar un președinte din clanul siamezilor din sensul giratoriu, sau cum e?, că ați pus și voi o denumire la partid de ți se-ncurcă neuronii-n limbă până-l pronunți.
deja devenim legende, noi ăștia care am trăit comunismul, l-am avut pe Ceaușescu, apoi l-am împușcat și-am tot ales până s-a „ales” praful de tot și toate, până ce alții au fugit în străinătățuri. când te gândești că până și eu gândeam că n-am să plec niciodată din țara mea. și-i judecam pe oamenii plecați, că na așa-i românu': judecăcios și dat naibii, și-i catalogam fără să știu...
acum, întreb și eu: ce rost mai are să depănăm ce vrem să uităm, ori să ne gândim cum nu gândeam? iată că am plecat. iată că alta e situația noastră în poziția de „trădători de țară” - așa cum mulți ne numesc, iată că motivele numa' tu le cunoști și nu stai să ți le explici de parcă ai fi vinovat că n-ai mai avut loc de alții, că te-au mătrășit, că te-au huiduit atunci când ai ripostat, atunci când ai avut curajul să spui una-alta, că nimeni nu-ți zicea, cum se zice aici „good job”, că te luau toate bolile știute și neștiute. no, și-atunci? te saturi. și zici ”ajunge”. îți faci bagajul și pleci. ce crezi că ar vorbi cineva de bine pe la spatele tău? eu știu că nu. știu că sunt vise, aiureli.
iar tu te-ntrebi ce fac alții în timp ce tu ești pacient? of, ce n-aș da să nu aflu niciodată, pentru că știu: nimic n-ar face cineva, ceva bun, spre binele tău.