Realitatea telurică înconjoară planeta atât pe orizontală, cât și pe verticală, se termină când atinge primul cer, iar realitatea absolută străbate ultimul cer care atinge puritatea și perfecțiunea în care ființează entitățile divine.
Realitatea telurică și omul se creează, modelează și influențează reciproc și dacă omul evoluează și realitatea va evolua, iar vibrațiile lucrurilor se armonizează cu vibrațiile oamenilor.
Empatia este o vibrație la unison în același timp a tuturor oamenilor, susținută, impulsionată și energizată de sufletul planetar.
Timpul folosit cu eficiență devine fertil și oamenii dinamici forțează limitele timpului căruia știu să-i dea flexibilitate și elasticitate, pentru a înghesui în spațiile sale activitățile multiple și creația fecundă.
Timpul încărcat cu hiatusurile ce apar atunci când nu facem nimic și ființăm în spleen, absoarbe sterilul ce facilitează apariția superfluului, a deșertăciunii și a letargiei având repulsie la dinamism.
Timpul propriu al fiecărui om a atras atât fertilul, cât și sterilul, însă este importantă proporția dintre ele.
Timpul spiritualizat este umplut cu vocații creaționale și își dizolvă impuritățile generate de plictis, spleen și tern, în timp ce timpul teluric este presărat cu hiatusuri în care stă non-timpul predispunând la inerție și siderare, prin el se mișcă mediocritatea, trogloditul, păgânul și mundanul.
Timpul teluric se întinde uniform și unidirecțional pe orizontala ce s-a debarasat de erudiție și perfectibil și a asimilat stagnarea îmbâcsită, desuetă și stereotipă.
Timpul spiritualizat înaintează asimptotic pe ordonata infinitului pe care spiritualitatea caută să-l limiteze, decodifice și să-l înscrie între coordonatele spiritualității.