Plutonul 520

Zilele trecute am primit un telefon de la o prietenă dragă, pe numele ei, mai bine spus prenumele, Delia, Delia și atât.
Este o femeie rromă cu carte multă și cu bun simț enorm. Își iubește etnia, se zbate pentru etnie și mi-a spus:
-Viorel, știi că pe 16 mai comemorăm sau aniversăm, ziua rezistenței rromilor...
-Știu, Delioară, știu că în data de 16 mai 1944, forțele SS ale Germaniei naziste au inițiat exterminarea rromilor în vederea lichidării lagărului, dar au întâmpinat opoziția îndârjită a acestora deși erau înarmați cu simple unelte (bâte, lopeți, pietre) sau chiar cu mâinile goale. Știu că prin unitate și hotărâre au reușit să supraviețuiască...
Apoi mi-a spus că după atâta pandemie, acum că s-au ridicat restricțiile, dorește să ne revedem, cei care putem, dintre cei care activăm în cenaclu și nu numai.
-Da, iubita mea. Oriunde și oricând.
-Te mai sun și îți dau și mail. Te pup!
După ce a închis am rămas pe gânduri. Apoi, cu aceleași gânduri glisând fără țel, am intrat în căbănuța mea, cea de lângă casă și m-am uitat la un film serial cu o polițistă isteață și haioasă, polițistă care la un moment dat a privit o fotografie din vremea când intrase în academia de poliție...
Câtă tinerețe, câtă speranță, câtă inocență!
Nu pot să uit(au grijă ceilalți, majoritarii dar nici eu însumi...)dar nici nu vreau, apartenența la această etnie.
Adesea îmi pun întrebarea apăsătoare: ,, de ce străbunicii dar și bunicii, nu au dorit să vorbească limba nativă în preajma nepoților? Probabil că astfel au încercat, cameleonic, să-și ascundă originile așa încât ei, urmașii lor, să nu sufere stigmatul: ,,țigan”.”
Într-o seară m-am prefăcut că dorm și am auzit-o pe Baba Șerbana cum se ruga la Dumnezeu, țigănește.
A doua zi am întrebat-o:
-Babo, Dumnezeu știe țigănește?
-Dumnezeu ne ascultă inimile nu limbile. El știe tot!
În Țăndărei toți erau țigani dar mulți nu vorbeau limba pentru că lucrau între români și asta de mulți ani și atunci era ca un reflex să nu-și mai vorbească limba maternă. O utilizau dar mai rar și numai la anumite ocazii.
Eram la grădiniță și purtam un nume asemănător cu al unui coleg, eu eram Gongu Viorel, el era Goagă Viorel. Într-o zi a venit un părinte sau o rudă apropiată, a venit și a dorit să vorbească cu copilul.
-Pe cine caută, a întrebat directoarea?
-Pe unul Gongu, Goagă sau Gângu. Nu am înțeles bine că e cam gâgăvit omul.
-A, a întrebat de unul Goagă. Știu că Gongu e ăla mai țigan.
Noi eram în curte, la joacă la nisip și am auzit discuția. ,,Ăla mai țigan” era o nouă confirmare a apartenenței.
Eu unul nu am reușit niciodată să deosebesc pe un evreu de un arab, pe un țigan de un român sau un ungur de un lituanian.
Invitația Deliei era pe tema ,,rezistența rromilor”.
Rememorând tema am zâmbit larg asociind imediat cu termenul din franceză, résilience, acea revenire la forma inițială și în același timp termenul de rezistență.
Despre ce rezistență putem vorbi? Poate că termenul mai potrivit ar fi reziliență, nicidecum rezistență sau poate ar trebui inventat un termen care să cuprindă ambele situații.
Nu ar trebui să confundăm rezistența cu reziliența dar să nu le excludem.
Îmi vine în minte situația din filmul acela minunat ,,Pe aripile vântului”, situație în care negrii (adică oamenii de culoare!!!) eliberați din sclavie refuzau aproape benevol, starea de libertate, manifestând sindromul elefantului care are legată de gleznă o bucățică de lanț, adică e liber dar nu fuge pentru că în mintea lui s-a înrădăcinat starea de ,,dependență de lanț”.
De pe la 1241(invazia mongolilor în Europa) când erau totuși robi, până prin secolul al XIV-lea, prezența noastră în Europa a fost menționată sporadic dar din acea perioadă până la 8/20 februarie 1856 când a fost votată „Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești“s-au scurs 500 de ani. În cei 500 de ani oare nu s-a acționat împotriva fibrei acestui neam? S-au păstrat obiceiurile, tradiția, limba, nealterate? De aceea m-am referit la reziliență și nu la rezistență pentru că rezistența este strict necesară ca să păstrăm ce nu a fost alterat încă dar reziliența este necesară pentru a putea recupera tot fondul cultural care s-a estompat sau chiar s-a pierdut.
Dacă evreii au avut avantajul scrierii și unitatea a fost păstrată sub autoritatea rabinilor, la noi singurii care au păstrat unitatea, pe cât au putut, au fost bulibașii. Cerința ,,purității rasei” a fost încălcată de către rromi pentru că noi suntem sentimentali și pentru că inimii nu-i poți pune frâu!
Pe timpul liceului nu prea am avut parte de acest apelativ sau chiar dacă mi se adresau ceilalți cu apelativul ,,țigane”, o făceau cu tandrețe, cu amiciție, nederanjant. Am crezut că în școala de ofițeri va fi altceva. Apelativul m-a însoțit și mă obișnuisem ca bălana cu hamul numai că, după ce am trecut(e adevărat că am făcut-o cu greu) peste incidentul cu cioara moartă găsită în sertar, la absolvire mi-am dat seama că tacit că opresiunea există, mai ales după ce ,,prostul clasei” a prins post în București iar eu, cu medie mult mai mare decât el, nu!
Poate că nu e cazul să vă împovărez cu frustrările mele dar după ce am ajuns din țigan , rrom, am avut ocazia să mă apropii de oameni educați, oameni din aceeași etnie. E adevărat că mulți coetnici m-au acuzat că urmăresc avantaje, că cine știe ce am de câștigat și că nu sunt decât un impostor infiltrat. Aveam aceeași stare pe care am trăit-o după ce am fost dat afară din armată în 1980 când cei care aflau că am fost ofițer, automat mă caracterizau drept securist sau alte cele și nu găseam de lucru.
După ce am aflat despre amărăciunea Deliei, pentru care am un respect deosebit pentru că și-a asumat portul specific etniei, cu toate riscurile și vicisitudine generate, am ajuns la concluzia că singura cale de a obține această stare de rezistență este cultura.
Pornind de la această premiză am remarcat că foarte multe nații au un plan pe lungă durată la nivel mondial.
Evreii, care nu-și neagă apartenența, au susținut în orice situație, economică și politică, măsuri în favoarea guvernului Israelului. Ungurii au aceeași strategie.
Întrebarea cea grea pe care mi-o repet sistematic, este : de ce aparținătorii etniei noastre, în clipa în care ajung de mare notorietate, că e-n sport, politică sau afaceri, în armată, în servicii sau artă, își asund cu străsnicie sau chiar neagă originile?
Marea măsură a luptei pentru rezistență, cred eu, ar trebui să fie accederea în societate prin pregătire profesională cu scopul de a ajunge la vârf în domeniile lor.
Până la acest deziderat ar trebui făcut marele pas al eliminării analfabetismului în cadrul etniei.
Toate organizațiile noastre ar trebui să militeze și să muncească pentru a rezolva această mare problemă!
Cu mare drag, al dumneavoastră Viorel Gongu