Astă-toamnă au apărut numerele –
numere duble, triple, în oglindă,
tot felul de combinații pe care le văd zilnic de-atunci
și după o serie de întâmplări și potriviri curioase
pe care le-am numi în termeni colocviali coincidențe
am început să-l citesc pe Jung despre sincronicitate –
o realitate prezentă pentru cei care au ochi s-o vadă,
spunea el,
așa că am început să mă uit.

Și mă uit,
pe străzi, la oamenii în treacăt și micile gesturi pe care le fac,
la mașinile gonind pe șosele,
la vitrinele pline, la gălețile cu flori,
la colțurile blocurilor și-n gangurile unde se strânge vântul,
la mesajele colorate de pe clădiri și garduri,
pe cerul schimbător și la urmele de pe asfalt,
în toate locurile unde merg
mă uit de parcă nu le-am văzut niciodată
și cu toate că încă nu am avut vreo revelație
și nu s-a lovit niciun cărăbuș auriu de fereastra mea
am dat totuși de mici semne
mici mesaje printre crăpături
cum ar fi numele lui pe plăcuțele a două mașini
chiar în ziua de 14, alături de doi porumbei morți –
semn norocos, aparent –
sau de simbolul peștelui 10 zile mai târziu
când am simțit că inima-mi bate în alta,
potriviri, senzații inexplicabile și chiar telepatice
și am înțeles în felul meu
că viața e compusă din bucăți imperceptibile
aceleași bucăți care ne alcătuiesc și pe noi,
iar dacă timpul și spațiul pot fi elastice
și deci modelate de spirit
într-un fel suntem propria noastră consecință.

Avicenna invoca focul din suflet capabil să schimbe viitorul –
dragostea, ura, dorința
toate sunt elemente magice care ne mută celulele,
e vorba doar de timp și gând
timpul e arcul, gândul săgeata făurită de pasiune.
Schopenhauer vedea viața ca un vis
mânată uneori de lucruri inexplicabile
pe care le putem numi destin.
E simplu cică –
dacă vrei să primești răspunsuri trebuie doar să întrebi
dar trebuie să și asculți,
să fii atent la semnele de pe drum.
Eu nu aș putea formula ipoteze și nici n-aș îndrăzni
dar oricât de absurd pare
știu când o să mă bucur și când o să sufăr,
când un vis ascunde adevărul
și știu și lucruri care nu s-au întâmplat încă
și pentru care nu am o explicație
cum ar fi că o să trăiesc într-o casă de cărămidă roșie
unde o să-mi pictez dimineața tablourile cu flori în dreptul ferestrei
sau că o să am o fată cu păr lung și castaniu care-o să-mi semene,
născută primăvara sub un soare blând,
imagini care mi se derulează-n minte ca amintiri încă netrăite –
un lucru pe care-l făceam încă din adolescență
și multe au ajuns să se întâmple întocmai –
iar de astă-toamnă, odată cu apariția numerelor,
o tot văd pe următoarea –

vara e pe terminate
dar nopțile păstrează încă în asfalt zăpușeala din timpul zilei
e trecut de miezul nopții
sunt lângă o mare, sub o lună palidă
pe-o faleză într-un oraș străin
privesc întinderea de apă după balustrada metalică a promenadei
și luminile orașului dizolvate în valuri.
Port o rochie lungă de satin, neagră ca cerul nopții
cu bretele subțiri, decolteu adânc, crăpată pe piciorul stâng
o port direct pe corp ca o mângâiere și pielea-mi miroase a vară târzie –
am găsit rochia absolut întâmplător, iarăși o coincidență,
era la reducere și cu o mărime mai mare
am dus-o la Obor la strâmtat
și-acum mi se mulează lejer pe corp
exact așa cum mi-am imaginat,
arăt frumos în ea, ca o pisică neagră
care-ți taie calea în semn de ghinion –
privesc marea și briza îmi tremură părul lung lăsat pe spate
nu e nimeni, se-aud doar valurile
mașinile pe șosele în depărtare
și pașii-i leneși cum se apropie de mine.
Îmi răsună în minte versurile
„Chase it, hold it, feel it, never let it go”
mă întorc
coapsa stângă îmi iese prin crăpătura rochiei când îmi sprijin piciorul de balustradă
îi privesc ochii cu-n zâmbet
și
[…]