Toți trebuie să murim de ceva
mi-a spus o prietenă acum câțiva ani
trăgea jovial dintr-o țigară la mine-n bucătărie
și tot ea mi-a spus cu mâna pe sânul meu stâng
orice-ar fi suntem cu tine –
ce cuvinte oribile
ca o formațiune hipoecogenă
supraareolară
între 7,5 – 8,5 mm.
Pe marginea canapelei ei
pereții și tavanul se strângeau în jurul meu
și mă întrebam ce bluză ar arăta mai bine s-o dezbrac
marți dimineață să se asorteze cu linoleumul holurilor
paturile albastre
și unghiile roșii ale unei femei străine.

Am citit odată că o să mor subit, într-un accident,
așa ar fi decis planetele în dansul lor din dimineața când m-am născut
iar când am ținut în mână cartea care m-a fascinat din copilărie
„Fantastica Insulă a Paștelui”
m-am gândit ce amuzant ar fi să mor acolo, sub un moai
și de fapt să fi știut asta de când eram mică –
un accident stupid, s-ar spune
dar mai bine decât să-mi otrăvesc venele și să-mi lepăd părul.
Aș putea chiar să decid anul și data
și totuși o moarte cam scumpă de la 3.000 de Euro/persoană
zbor București – Santiago – Insula Paștelui – Santiago – București
7 nopți cu mic dejun
dar măcar m-aș întoarce veșnic odihnită,
fără grija zilei de mâine, a bagajului de cală sau a pisicilor flămânde.

Am vorbit mult despre moarte
iar unii mi-au spus că știu cum o să fie,
alții că și-au dorit-o,
unii că vor să dispară de tot, să nu mai rămână nimic din ei
nici măcar amintirea
dar toți au vorbit despre moarte de la depărtare
un concept abstract
care nu există aici, în lucrurile cotidiene.
Uneori cred că moarte-i ca dragostea
amândouă cresc în tine, din tine
ți se întind în țesuturi
până când devii un câmp de luptă
și nu este mereu clar când să capitulezi
doar că una vine o dată
iar alta în fiecare zi.
Fiecare ne împăcăm cu ele cum putem,
continuăm să luptăm, renunțăm
sau intrăm pe pilot automat și lăsăm timpul să decidă
un fel de acceptare sau doar o suferință înăbușită
o amorțeală emoțională
ceva la care ți-e frică să speri.

În zilele care ne sunt date moartea e doar o idee
la fel și dragostea
niciuna nu-i suficientă sau o stare finită
dar sunt tovarășii noștri de drum.
Uneori mori în tăcere, în singurătatea sufletului tău,
iubești în tăcere, păstrând amintirea oamenilor
îți epuizezi zilele și totuși ești încă aici
cu o viață despre care nu știi ce-ai putea spune
cu o dragoste cu care nu știi ce-ai putea face
și continui, ca o frunză alunecând pe apă
până te verși în mare.
Îngropăm bucăți din noi în fiecare zi
ne îngropăm dragostea, ne uităm,
ne ascundem în cotloanele sufletului,
poate ne pare rău, dar astea sunt zilele noastre,
zilele pe care trebuie să le trăim,
dragostea pe care trebuie s-o iubim,
moartea pe care trebuie s-o murim
și nu putem decât să fim curajoși.
Există multe feluri de a muri,
câte unul pentru fiecare,
iar unii din noi murim mai întâi în gând
și continuăm să trăim
să trăim
să trăim.

Într-una din nopțile cu somn agitat
am visat că te-am rugat să-mi scrii numele
și mi-ai scris cu mâna stângă o propoziție pe care nu mi-o amintesc.
Aș vrea să-mi împăturesc gândurile în avioane de hârtie
și să le las să zboare în zare.
Uneori îmi pare că am murit demult și mai exist doar în mintea mea.