Puiu Dictatorul-2
ÃŽntoarceri
Într-o zi am dorit să mă întorc la locul nașterii mele și i-am transmis Omului că îmi este dor de mama.
El a scos mașina din garaj, m-am așezat pe scaunul de lângă el și am mers până la locul de unde mă luase. Aveam emoții mari și undeva în subconștientul meu de cățel , mă temeam că voi fi abandonat din nou. Mi-am învins teama, Omul nu mă va lăsa.
-Puiule, de aici te-am adus acasă la mine. Spune-mi încotro mergem de acum?
Am ridicat nasul în vânt căutând mirosul mamei. Am mers repejor pe câteva străzi întortocheate și o simțeam pe mama din ce în ce mai prezentă. Mirosea a mulți câini acolo, la Chitila , dar mirosul mamei era unic. Am ajuns la un gard cu stinghii din lemn, m-am oprit și am rostit o chemare scurtă urmată de un sunet alintat.
Mama Bela s-a apropiat neîncrezătoare de gard, m-a mirosit și mi-a legănat tandru din coadă, lăsând o lacrimă firavă să coboare din ochii ei frumoși.
Omul s-a așezat pe bordură și plângea încetișor:
-De ce plângi, Omule, nu te bucuri pentru mine?
-Mă bucur, Puiule , dar acest gard , ăsta dintre tine și Bela, mi-a amintit că în copilărie , din când în cînd, pe după gardul meu, apărea o femeie frumoasă și-mi dădea bomboane.
Bela a fost chemată în casă, eu m-am apropiat de omul meu, l-am lins pe nas, i-am dat din coadă . I-am lins lacrima din gene și am avut revelația că lacrima Omului e sărată. Lacrimile câinilor sunt amare.
I-am dat din coadă din nou încercând să-l înveselesc pentru că eu dau din coadă numai pe verticală. Nu știu de ce dau eu așa dar așa știu eu.
A doua zi , Omul mi-a spus că ar vrea să meargă la casa copilăriei lui.
-Și cine te oprește?
-Nu mă oprește nimeni dar vrei să mergi cu mine sau rămâi acasă cu copiii?
-Cu tine merg, oricând, oriunde. Nu te păzesc?
A oprit mașina pe Calea Griviței, m-a lăsat pe jos, mi-a pus botniță, și-a pus și el iar eu întorceam mereu capul să văd pe unde o vom lua.
Pe o străduță liniștită s-a oprit la o poartă joasă, cu plasă și a privit lung.
-Aici era gardul tău?
-Nu, nu aici!
-Dar de ce ne-am oprit?
-Când eram mic, , în curtea asta trăiau doi căței șoricari. Dimineața, când eram în vacanță, mă plimbam pe străzi, mă opream aici, deschideam portița și cei doi căței de pluș de culoare havan, mă urmau. Mergeam prin parc, Parcul Copilului și după o oră sau poate chiar două, ne întorceam, ei intrau în curtea lor și eu plecam acasă la mine. După câteva zile nu i-am mai văzut dar le-am auzit glasul pee după un gărduț din fundul curții.
-Omule, ne-a închis aici și nu mai avem cum să mergem la plimbarea noastră...
Omul, cu umerii ușor lăsați a ajuns în dreptul unui liceu.
Privea spre plasa din sârmă și mi-a transmis imagini cu un câine lup pe care-l chema Rex. Pe omul lui Rex îl chema Neluțu. Ce goană cu sania prinsă cu ham. Ce mulți copii trăgea cu sania...Era un câine de rasă alsaciană, frumos și puternic.
-Puiule, aici am mers la liceu și am cunoscut-o pentru prima dată pe viitoarea mea soție, Dona.
-Ai avut pui cu ea?
-Nu, Puiule, am să-ți povestesc altă dată.
Am ajuns pe o stradă mai lată, am mai mers puțin pe partea stângă a străzii Și Omul meu s-a oprit. M-a luat în brațe și a intrat în blocul vechi, cu două etaje, la ultimul etaj. S-a oprit în fața unei uși maro, din metal.
Era nedumerit.
_ Ce s-a întâmplat?
-Nici ușa și nici soneeria nu mai sunt aceleași. Puiule, aici am locuit eu, când eram mic.
Omul a apăsat butonul alb de pe suneria neagră și din casă s-a auzit un țârăit puternic. S-au auzit niște pași târșâiți în papuci, de dincolo de ușă. O voce dogită s-a auzit și pe un ton bănuitor a întrebat:
-Cine este?
-Sunt un om bun cu un cățel în brațe, îmi puteți deschide ușa?
Ușa s-a deschis atât cât îi permitea lanțul.
-Sărutmâna , numele meu este Viorel Gongu, am locuit în acest apartament , aici am copilărit, puteți să mă lăsați câteva minute înauntru?
Doamna a deschis ușa și mai mult.
-Când ați locuit aici?
-Din 1950 până în 1973.
-Ai dumneavostră erau porumbeii?
-Ai mei și ai tatălui meu.
-Poftiți, scuzați deranjul...