agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-04-24 | [This text should be read in romana] |
Era într-o sâmbătă și era ziua sfântului Gheorghe, luasem mărfarul, din mers, de la Schluht (dracu știe cum se scrie, cred că așa), nu vorbiserăm tot drumul - frica estompa cuvintele, eram doi feți-frumoși visând, musai în tăcere, la calul pe cât de fermecat pe atât de răpciugos, despre care tot ce știam era de la Europa Liberă sau din reviste sârbești; era reconfortant să crezi în ceva, fie și într-un cal răpciugos, mai ales când totul, totul era interzis. Era vreo 7 dimineață. Frig. A doua zi ninsese, aflasem mai târziu. Din Oravița am luat autobuzul spre Moldova Nouă, norocul nostru, era supraaglomerat, din care cauză din trei puncte de control grănicerești, câte (cred) erau de toate, doar unul ne-a oprit și identificat fără să ni se controleze bagajele, în care aveam, la grămadă, haine de schimb, saci de nylon, niște bani și două perechi de labe de înot, toate, fără îndoială, marfă dubioasă de înaltă trădare într-o zonă de frontieră, pe atunci. La Pojejena am coborât. Am luat-o pe jos, spre Șușca, încercam să părem cât mai degajați, cu dureri în cot, ca niște liceeni care veneau în vizită, la neamuri. Trecuserăm pe lângă un pichet de grăniceri, simțeam priviri în ceafă, așteptam să fim luați la întrebări sau în șuturi, n-am fost. Drumul era de-a lungul Dunării, drept ca o mirare, chiar lângă fluviu, însoțit de niște duzi bătrâni, găunoși, aliniați. Gata, nu mai puteam, începusem să simt ceea ce însemna, metaforic sau nu, să te caci pe tine de frică.
-Nu, ăsta nu poate veni cu mine, tră musai să-l las aici, în țara asta de rahat, mi-am zis fugind cu niște pagini dintr-o agendă în mână, după un dud. - Mă, ești nebun, zise Tibor, acum ți-ai găsit? - Păi, nu vezi în ce, naiba, ne băgăm? Ăsta nu e Buhui, e ditamai dihania, ne înghite cu fulgi cu tot. Jos balastul. Am înghesuit, apoi, repede, hainele în sacii de nylon pe care i-am legat de noi, ne-am tras labele de înot fără să ne dezbrăcăm și nu ne-am mai uitat în urmă, aveam de lucru cu apa, multă apă, tot mai puternică în curenți. Era vreo 12 la amiază. Ce era mai greu abia de aici începea… *** Ai zice că aprilie e, cel puțin în calendarul copiilor de grădiniță ori pe alte meleaguri, o lună de primăvară, iar primăvara e o zână bună care te scoate, cu căldură, din ghearele iernii rele și urâte. Ei bine, pe la noi nu e chiar așa și, mersi! chiar aveam nevoie să nu fie așa: vremea bună (ca și noaptea) sporea vigilența la granița de vest a RSR-ului nostru de atunci - deveneai infractor cronic doar apropiindu-te de ea, doar vorbind despre ea. Prostiți de gândul că la lumina zilei și pe o vreme de primăvară capricioasă Dunărea e mai puțin păzită, ne-am pus în cap să ne luăm avânt și să sărim în ea ca într-un portal spre o altă lume. Așa am și făcut, doar că n-am sărit, n-a fost nevoie, locul ales de noi avea malul lin, cobora subtil, temător parcă. Lin și noroios. După numai câțiva pași făcuți de-a-ndoaselea (așa cum știam că se face când ai labe de înot în picioare) una dintre labe mi-a rămas înfiptă în noroi, s-a rupt și a rămas acolo, naiba s-o ia... Cu o singură înotătoare era mai dificil să înoți decât fără nici una, dar asta urma să aflu abia în următoarele câteva ore. Ar fi o romanțare prea colorată și prea evidentă dacă aș spune că apa era mai rece ca gheața, iar noi, ca niște soldați ruși, eroi ori doar beți, înotam în ea vitejește. Habar n-am, se poate ca apa să fi fost rece ca dracu, dar eram atât de încinși de adrenalina spaimei, încât nici nu mai conta, nimic nu mai conta, eram o entitate de hormoni în delir, nu simțeam nimic, doar frică. Eram muți de frică. O frică instinctuală însă - eram doar niște copii născuți și crescuți într-o societate supusă, anesteziată de represiunea comunismului, educați întru obediență. Nu era o frică precaută, inteligentă, nu, nu realizam că ajunsesem într-un punct unde, ca atâția nefericiți, puteam pur și simplu să dispărem la propriu în neant, fără cale de întoarcere; nu vedeam prăpastia fără fund care se hăuia hăpăind sub noi. -Dă-o dracu de labă, hai…! Nu de frig, ci de frică am păstrat hainele pe noi, timpul strângea, zarurile zăngăneau aruncate. Tot de frică și cu o înotătoare mai puțin, am început să înot prostește, nedrămuindu-mi puterile, astfel încât, când încă nici la jumătatea Dunării nu ajunsesem, eram deja epuizat, baterie zero. Voința îmi era de prisos, dar ajuta și ea cum putea. Pe centru, curenții se simțeau mai puternici. Suprafața apei se agita mai stăruitoare în valuri care îmi plesneau, cu un fel de ciudă, fața - unele își făceau loc chiar până în gât, întorcându-mi amar stomacul pe dos. Disperarea începea și ea să facă valuri, mă scutura bine ca pe un prun fără rădăcini, nu era nimic de care să mă țin. Dumnez… Hei, stop, stop joc ! Aici, în punctul ăsta, chiar dacă aș fi un bun croșetor de cuvinte, tot mi-ar fi greu și penibil să reechilibrez narațiunea asta fără să pară că aș fi vreun propovăduitor fanatic al providenței - o să încerc totuși, fie ce-o fi, dacă tot m-am apucat: bunicii mei erau niște credincioși ușor(?) îndoctrinați, mi-au vorbit despre Dumnezeu până la plictiseală, făcându-mi din el un simbol pur subiectiv ce plana, puțin aromat, peste tot și toate, inutil; și iată că acum, abia acum era pentru prima oară când mă gândeam la Dumnezeu pe cont propriu, pe un teren palpabil, real și nepliabil: trebuie să existe, nu? Poate chiar și aici. Ori poate tocmai aici. El nu are identitate până nu i-o creezi tu și tot tu te folosești de ea, de-aia o și creezi, o întinzi punte peste o apă mare și ostilă - toți dăm, la un moment dat, peste o apă mare și ostilă, slab pregătiți, cu o înotătoare lipsă. Credința e o natură liberă, independentă, nu cere neapărat un Dumnezeu; dacă îl cere și nu-l găsește, și-l creează singură; e de sine stătătoare, vine bonus la pachet cu viața și-ți este mereu acolo, loială. Ea părea că era tot ce aveam în vacarmul ăla tacit pe care-l trăiam, în acel moment, pe granița dintre cele două țări cu regimuri atât de diferite, pe granița subțire dintre viață și pieire, pe granița obscură dintre mine și ideea de Dumnezeu, ajunsă dintr-odată, împreună cu mine, la o oarecare maturitate. La capătul puterilor și suprasaturat de frica aia nenorocită cu care parcă mă obișnuisem, a început să mi se aplatizeze, a început să nu-mi mai pese, frica făcuse platfus. Cu siguranță, Dumnezeu există și chiar poate face minuni, dar numai prin rațiune (mai laicii, i-ar spune și autosugestie): -Mai ușor, mă, nu te împușcă nimeni, dă-i dracu, n-au voie să îndrepte armele alea ale lor înspre teritoriul sârbesc; dacă vin cu racheta (o barcă cu motor adică, așa era supranumită) drept spre tine, vor face valuri care te vor împinge și mai mult în larg, îndepărtându-te de ei; tu ești cam pe la mijloc, deci ca să îți iasă în față trebuie să treacă de mijloc și nu au voie, dincolo de mijloc e Iugoslavia și aia nu-i a lor, sâc! mai ușor deci, așa! bate mai tare cu piciorul înlăbat și cruță-l pe celălalt. Hei, ce e aia…? Am dat peste o canistră de plastic - sau poate ea a dat peste mine, goală, de 20 de litri cred, fără dop. Oare nu e spartă, nu ia apă? Era legată cu o sfoară care cobora în adânc, probabil un năvod - ținea loc de plută, nu era spartă. Ar putea, cred, să-mi slujească și mie, pentru un timp, de plută, trebuia doar s-o țin cu gura în sus. -Băi, Tibore! am țipat, era cu niște metri buni în fața mea. Eu nu mai pot, trebuie să mă odihnesc, că-mi iese sufletul și-l las naibii aici, altu' nu mai am! am mai strigat în timp ce încercam și nu reușeam să desfac ditamai nodul cu care era ancorat bidonul. - Cum, mă, nu mai poți? - Uite așa, nu mai pot…! Crispat, a făcut cale întoarsă cei câțiva metri și m-a ajutat să desfac nodul ăla ud și bine făcut, marinărește, care n-a cedat deloc ușor. (Mult mai târziu aveam să înțeleg, la rece și probabil tot romanțat, că în timp ce ne chinuiam să desfacem o legătură potrivnică, în paralel, pe nesimțite, o alta se întărea: a prieteniei - o prietenie despre care învățasem multe atunci; avea să-mi rămână etalon pentru celelalte care au urmat). Mi-a luat apoi sacul cu haine agățându-și-l de mijloc, alături de al său. M'țam! -După ce ieșim de aici, mai fumezi…? Am bălăngănit din cap că nu. -Să mori tu…? -Da, mă. Nu, mă, nu! Hai…! (trist, abia după vreo 20 de ani am reușit să-mi țin cuvântul ăla ipocrit). Bidonul acela, pluta hazardului, mai că îmi părea un semn divin, totuși pescarul care l-a legat acolo era singurul recipient al mulțumirilor mele încă încruntate. În față, mai curând decât ne așteptam, se întrezărea malul sârbesc. Când am ajuns așa de repede? O himeră? A, nu, nu era malul sârbesc, nu știu ce era. Doar o insuliță - și când spun insuliță, înseamnă că insula chiar era mică, un petec de pământ, nu pot să-i spun uscat, fiindcă nu era deloc uscat, era mlăștinos, acoperit cu stuf, tufe și crengi murdare, de-a valma, aduse de apă, rupte, chinuite. O Ada-Kaleh fantomă. Ne-am odihnit pe ea, dar n-am zăbovit, adrenalina fermenta, pompându-ne înainte. Care înainte? Ohoo, mai aveam de înotat poate încă o dată pe atât. Era atâta apă că nici nu-mi dădeam seama dacă înaintam, eram un bărzăune într-o pastă vâscoasă, dar nu-mi mai păsa, trebuia să-mi păstrez suflul, aveam mare nevoie de el să-mi umfle pânzele, știi tu, alea spirituale, încă le țineam sus, desfăcute, primitoare: suflă, mă, în ele...! Anevoios de calm, încercam să mă autopropulsez mai mult cu piciorul încălțat cu laba de înot, celălalt părea ineficace, aproape că mă încurca, înotam în ritm constant. Blestemata de briză nu se ostoia, continua să facă valuri, destul cât să-mi acopere capul și să mă lase, din când în când, fără aerul acum atât de prețios - cam ca o palmă de-a lui Stanciu pentru un chiul de la ora lui idioată de mate. Doamne, ce dor mi se făcuse dintr-odată de toată lumea, dar mai ales de mama - iar o s-o beștelească tata din cauza mea. Încet, încet, malul sârbesc se vedea tot mai clar, mai aproape. De data asta chiar era malul sârbesc. Copaci, tufe, animale, case, îngeri, toate se derulau repejor în amonte, eu o țineam pe-a mea: la vale - nici vorbă să înot contra curentului așa cum plănuisem de la început. Stai, am zis îngeri? Ăia nu-s îngeri, sunt doi băiețandri, se țin, pe motoretele lor, în aval în rând cu mine, fac semne, galerie. Vântul îmi șfichiuia apa-n urechi, pe nota ț înalt. -Dođi, dođi, dođi ovamo, cred că strigau. Semnele lor îmi făceau bine, nu mă așteptasem să fiu primit în vreun fel. Trăgeam mecanic la galere tot mai grele, suflul era bun. Tibor, unde e Tibor? A dispărut, nu-l mai văd niciunde. Nici pe el, nici sacii cu haine. În spate se auzea duduitul unei ambarcațiuni, piei satană! mă aflu prea departe în apele sârbești ca să-mi mai poată face ceva. Îmi imaginam că dacă mă uit înapoi, dau cu ochii de tâmpita aia de Medusa și s-a terminat. Unde o fi Tibor? Mă, să nu-mi faci vreo nefăcută, acum când suntem atât de aproape, hai! ne așteaptă Adelaide cu picioarele-n Indian... Și aici, pe partea sârbească, jgheabul Dunării își lăsa leneș adâncul în urmă, întâlnindu-și, ceva mai sus, într-o pantă dulce, malul - în sfârșit, ceva statornic, mersi! probabil mi-ar fi dat lacrimile dacă n-aș fi fost atât de încordat. Noroi și aici, mă las greoi în el ca o meduză eșuată. Dau să mă ridic în picioare. Care picioare? Parcă nu le mai am, în locul lor am niște înțepături prelungite până în moalele capului: viespi nervoase. Băieții au sărit de pe motoretele lor și m-au ajutat să urc de-a bușilea pe malul care era un povârniș de grohotiș roșu, roșu, roșu. Erau cam de vârsta noastră, dacă i-aș întâlni azi, i-aș îmbrățișa, n-am apucat niciodată să le mulțumesc. Unde o fi Tibor? M-am descălțat de laba de înot și am aruncat-o cât colo: tristă, labă tristă ce ești…! Nu credeam că atingerea pământului (neromânesc, ca să vezi) poate fi atât de dumnezeiască - ce paradox! - un sentiment serafic. Mersul pe pământ, omule, mersul e un privilegiu, la dracu cu înotul. Strigau laolaltă în mine, înlănțuiți, îngeri și demoni deopotrivă, sleiți, cântau, plângeau, chiuiau, făceau horă, invocându-l pe tata, în sfârșit, mândru de mine. Dar unde o fi Tibor? Ieșisem exact în spatele unui pichet de grăniceri, ori poate era fața. Grănicerii sârbi erau în tricouri, jucau volei, relaxați - așa arăta, așadar, libertatea? S-au strâns pe lângă mine, m-au luat cu ei undeva înăuntru, urmau proceduri, se vede că erau obișnuiți cu "rumunji" fugari, eu eram încă un caz, poate primul pe ziua aia. Tremuram de frig, m-au dezbrăcat de hainele ude și grele și m-au învelit într-o pătură, era de cal, înțepa. M-au scos apoi pe un scaun, la soare - un soare filfizon ca o lumânare pentru morți. Îmi frecau brațele și spatele în timp ce-mi puneau întrebări în cascadă. Sârba mea de antenă Yagi nu se suprapunea cu sârba lor domestică, mai eram și-n deplasare. -Polako molim vas, ništa ne razumem, am îndrăznit eu. Au zâmbit dezgrijorați și mi-au vorbit mai rar. Așa da. Nu, nu eram singur, le-am zis de Tibor și că bănuiam că e undeva în amonte. L-am descris. Câțiva dintre ei au plecat să-l caute. Au dat și prin radio, miliției probabil. Înfrigurat, mă temeam că n-ar fi trebuit să le spun de Tibor, poate s-a schimbat bine mersi și poate are noroc să ajungă la uică-său care-l va duce în Austria, așa cum plănuisem din capul locului. La dracu, prost mai ești! Unul dintre ei mi-a dat și mi-a aprins o țigară, un bineștiut Vikend. Hvala puno! Tremuratul mi s-a mai potolit, dar tot necontrolat. Pe malul celălalt, la chei, se îngrămădeau vapoare, șlepuri, bărci, remorchere, era probabil Orșova. Câți kilometri să mă fi târât Dunărea? O priveam hăituit: era superbă jivina privită din afara ei după ce ți-ai strâns pânzele - n-ai fi zis că poate fi așa o scârbă de cățea. Mă gândesc că acolo, în mijlocul curenților, lumea se căscase pentru mine: îi văzusem marginea abruptă pândindu-mă cu un brânci. Acolo viitorul mi se oprise un timp în loc, nonșalant dar perplex, aproape nemaibăgându-mă-n seamă de prea nerăbdător ce era: hai, mă, ce faci, vii sau ce…? După ce l-am pocnit peste bot cu bidonul pescarului meu de îngeri păzitori, a dispărut din nou în ceața lui împuțită. Cam ca Tibor. Chiar, unde o fi ăsta? Gdje si, bre? Mai avem încă multe de tras… *** Primăvara sârbilor, ca și a noastră, plutea în aer cu același miros al ei de pământ reavăn chinuit, ca o femeie îndrăgostită, dar parcă era mai colorată, mai aprinsă - ori poate așa mi-o arăta lumina aventurii noastre pe care o consideram izbândă, fie și numai pentru că, la dracu, măcar nu am murit. Mi s-au dat hainele înapoi să le îmbrac, s-au uscat. -Hajde, našli smo tvoj prijatelj, zise unul din cei trei care m-au urcat, alături de ei, într-o mașină - mă cam zgribulea pe șira spinării faptul că nu mai eram în control asupra a ceea ce urma să se întâmple cu mine. Știam, din auzite, că foarte mulți fugari au fost repatriați fără drept de apel, România și Iugoslavia având un tratat în acest sens. Totuși oamenii ăștia în uniformele lor străine îmi inspirau o oarecare încredere, eram convins că nu există autorități mai recalcitrante decât cele române. Nu știam dacă să mă bucur sau nu că l-au găsit pe Tibor, măcar el să fi ajuns cu bine în afara blocului comunist, Austria sau Italia, așa cum am plănuit. Mă bucuram totuși că nu a pățit nimic în apele alea pline de povești groaznice despre temerari ca noi. Am trecut prin câteva sate, erau ca ale noastre în Banat: străzi late cu iarbă și flori în fața caselor cu ferestre largi și porți mari în spatele cărora se ascundea “oborul”, și aici oamenii “givăneau” la “scamn”, îi auzeam, din mersul lent al mașinii cu un geam deschis, vorbind bănățenește ca în Almăj. Ne-am oprit. A ieșit dintr-o casă, Tibor, cu fața aia a lui veșnic luminoasă, însoțit de doi grăniceri, destul de timorat, s-a așezat lângă mine, pe bancheta din spate. Era mai bine în doi, starea de incertitudine apăsa parcă mai puțin, teama că ne duc ăștia, fedeleș, înapoi acasă, se reducea cumva la "fie ce-o fi", în cel mai rău caz ne puteam propti liniștiți pe ultima redută: eram minori (mai puțin Tibor, cu o mustăcioară) -Na, că am ajuns și aici, zice. Mașina s-a pus în mișcare. -Oare unde ne duc? Nu înțeleg ce-și zic, vorbesc prea repede. -’Om vedea. -Pe mine m-au târât curenții, cu o singură labă, am ieșit taman în nasul grănicerilor, și oricum eram rupt de oboseală, da’ tu? Cum de nu te-ai dus la uică-tu cum am vorbit? -Păi, crezi că mie mi-a mers mai bine? Am ieșit în spatele grădinii unei bătrâne, abia puteam să merg. Sacii s-au spart, au luat apă și s-au udat toate: hainele, banii și actele. M-a luat baba înăuntru să mă ajute, dar a alertat tot satul. Mi-au pus hainele la uscat și mi-au găsit banii. - Că d’or nu ți i-au luat? Ce dracu să făcă ei cu leii noștri. - Nu. I-au schimbat. Ăștia toți fac micu’ trafic. Plus că am auzit că, în zona asta, cine denunță un fugar român, nu mai plătește impozitele la casă și mașină pe un an, dacă fugarul e prins. - Și cât ți-au dat pe un leu? - Dracu știe, bine că mi-au dat. Dar nici nu contează, oricum nu ne mai sunt de nici un folos, ne-ar fi prins bine pe drum până în Austria, dar așa… Sunt la ăla cu șapcă. Mașina gonea cu noi pe drum de țară, trecând prin fragmente de pădure, dar fără să se îndepărteze de Dunărea care se mai zărea ici și colo, tot frumoasă. Am intrat într-un alt sat, ba nu, o comună, o comună mai mare: Veliko Gradište am aflat mai târziu că-i zice. Am ajuns cu toții în fața unei clădiri pe al cărei frontispiciu scria mare: Milicija. -Ma nemoj, am dat de dracu, cred că am spus într-un gând cu Tibor pe când ne-am uitat scurt unul la altul, intrând, ieșind… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy