au plecat mulţi dintre cei de aproape, m-au lăsat în viaţă
cu picioare, ei au aripi
văd doar icoana inertă, ei îl privesc în ochi pe Dumnezeu
o fericire uşor galbenă îmi creşte pe gând
gândind la fericirile în care îşi scaldă sufletul
şi sufletul e unul pentru toţi
şi toţi sunt caldă aducere aminte pe trup pentru mine unul
n-aş vorbi că am rămas chiar de capul meu,
alături mama face supă cu mere
spre a avea flăcăul ei bătrân de dat demâncat la fecioare,
înfigându-le acul să nu stea degeaba prunele dintre picioare
lăsându-şi zeamă

mă mir ca prostu cum de n-a plecat mama încă
nici taică-meu, e pe deal să culeagă vinul cu vreo doi plătiţi cu ceasul
eu am rămas acasă pe motiv de poezie
nu prea-i convine, zice că poezia e o doamnă spălată doar pe dinţi
şi că bărbaţii trebuie să se spele pe măsele
dar, tată, nu vezi cum ne-au lăsat în viaţă şi au plecat mulţi dintre cei de aproape
şi ei se spălau des pe măsele până se pişau pe ei
au plătit la preţ de sicrie viaţa asta curvă
Dumnezeu i-a luat la El,
cu puţină vinovăţie că tot El i-a năimit la Sânge

prin plecare se spală omul de păcat, deşi e toamnă şi nu ne ruşinăm
de pică frunzele de pe noi,
s-a înroşit pe ram în obraz mărul, dar nu miroase a Şarpe
iar poezia toamnei îl mestecă în incisivi
şi gutuile-s bune, mai ales la măsele după aseară vinul
falusul popâşoiului se substituie pâinii,
vaginul acela ce-şi lepădă pruncii în guri flămânde, aproape canibale
mănânc seminţe cu curul pe bordură
soarele mi-a pus în sac floarea

m-au lăsat prea mulţi de aproape în hazul acesta amar de fiinţă
au plecat lepădându-şi straiele de carne în carnea mea
toamnă le-a fost în orice anotimp
ÅŸi s-au dus
aÅŸa
ca o picătură de apă
vara pe piatra fierbinte
înălţându-şi aripile de abur
către propriile morminte
să-i culeagă de acolo Domnul,
roade de toamnă
în Cer