Mergea câinele acela către deal, cu privirea pierdută. Nu vedea ce-i în jurul lui și nici suferința nu i se putea desluși pe chip, în priviri… Era atât de rănit încât parte din vintre o târâia după el. Pe ultima cărare, mergea, în transă; pentru că nu-i vreme de suferință atunci când e vremea să mori. Conștiința de sine nu există la un câine; el este parte a materiei universale în care pulsează această uimitoare energie, viața! Nu o risipește reflectând, ori temându-se. Spre deosebire de om, câinele nu-și pune întrebări de genul: “cine sunt și ce caut eu pe acest pământ?”, ori: “ oare m-am îngrășat, să țin dietă?”. Probabil că plânge, dar nu jelește și nu provoacă revoluții. Nu scrie cărți, nu dedică ode, nu pictează, nu filozofează. Adevărat sau fals, pentru un câine nu este o dilemă.
Se naște, trăiește și moare. E tot ce are în comun cu existența umană. Ceea ce-l face diferit, este lipsa conștiinței, mai ales a conștiinței de sine. Spre deosebire, omul, devenit ființă purtătoare de conștiință, a adăugat ciclului vieții. Pe de o parte, virtuți, pe de altă parte, păcate. Iar conștiinței de sine i-a adăugat dreptul iluzoriu la nemurire. Dar nu este pregătit pentru această formă de manifestare. Conștiința de sine nu doar că a trezit în om teama (ceea ce a adăugat instinctului de autoconservare reflexe), dar a adăugat delirul și iluzia într-atât încât, pentru nemurire, a acceptat să se abată de la ciclul vieții și pe cărarea sa a ieșit din transa instinctivă, a evadat într-o altfel de transă- perspectiva veșniciei. cu orice preț, oricâte victime.