de atâta…
că-i praf,
și-n ea dansează morganele.
satul e o vatră în care dospesc suferințele
și nici umbrele salcâmilor nu mai sunt adăpost.
soarele-i roșu și nu mai apune
- râde și înghite orice fărâmă de nori
și toate speranțele.
acolo-i rost de moarte și de-mpăcare,
acolo-i vremea țigăncilor dezbrăcate
ce-n carnea lor
au prins magia ploilor.

“paparudă rudă, vină de ne udă…”

descântecul se pierde în dans
și praful se ridică
să țină legat pământul de cer.
babele își fac cruce și boscorodesc,
moșii scuipă tutunul și-nfig cuțitele-n pământul crăpat,
feciorii n-au timp de secetă și speranțe
- în ei se întrec ploile toate
privind la trupurile tinere și zvelte,
peste care aruncă apa rece de fântână…

în miez de noapte fulgerele se împletesc în depărtare;
tunete și vânt și-apoi,
stropi mari se năpustesc ca o promisiune uitată,
peste sat.

“dă, Doamne! da’ să fie curată, fără piatră…”

e noaptea în care nu-i vreme de somn;
babele se roagă,
moșii ard tutunul,
feciorii își sting focul,
fetele satului descântă ruga
să prind-a rod de măritiș.

numai țigăncile dorm.

***
dialog repulsiv

- ce-i asta?
- la ce te referi?
- la ce ai scris mai sus.
- nu lua în seamă. e mai nimic…
- și de ce scrii despre nimic? ce te-a îndemnat să scrii textul ăsta?
- aveam în minte verile copilăriei. uite, acolo unde spun despre glie știi ce revedeam? era miriștea. veneam către casă cu băieții satului. caprele în fața noastră. nu mai plouase de vreo două luni. în zare, cum mă uitam către pădure, deasupra galbenului de paie se unduia aerul ca și niște voaluri.
- și de ce n-ai spus așa: “din tot lanul ăla mândru, azi au rămas doar paie/ nici alea întregi, doar niște cotoare/ deasupra lor dansa pământul în văpaie…”
- poate că era mai bine. nu-i stare întotdeauna. este ceva acolo, o idee, o imagine, dar nu-i starea. și vreau să spun. aproape e un reflex. nu vreau să mă scuz, dar am scris când am terminat lucrul, la birou. o zi fără nici un randament…
- se vede. și textul este varză.
- acum că spui, așa pare. de exemplu soarele ăla roșu, îl vedeam ca pe un câine turbat, care dă să muște, dar e ținut în lanțuri. și chiar și așa face victime- pe unii îi sperie, pe alții îi hipnotizează. l-aș fi descris ca și când ar înghiți pământul și în loc să-și vadă de drum, spre apus, zăbovea rânjind.
- ai fi putut spune “ ca o fiară turbată, în limbile-i de foc, soarele înghițea pământul/ nu se grăbea/ îl mesteca pe îndelete”
- aș fi putut spune. da. n-am reușit să redau nici dansul magic al țigăncilor. eram mic. le vedeam ca pe niște zâne cu trupurile făcute din nopțile de vară, mai către răsărit. părul lor, atât de negru, era însăși noaptea. și pielea catifelată, pe care se prelingeau stropii de apă (apă rece de fântână care le întărea toate trăsăturile ca și când ar fi fost de marmură, dar o marmură moale… absurd, nu?)… ce zeu nu le-ar fi ascultat incantațiile și n-ar fi adus ploaia?
- știi ce?
- spune, te rog.
- când mai scrii, intră în mijlocul poveștii. dacă nu ești acolo, oprește-te din scris. să scrii nu-i o obligație. e un dar primit. nu-l risipi! lasă emoțiile să te pătrundă până simți că prezența lor te doare. doar atunci așterne rândurile pe hârtie.
- e o idee… nu promit nimic. sunt om.