aș fi dormit în noaptea aia,
în cântec de leagăn,
aranjat aritmic,
sub burțile solzoase
ale șerpilor de fier,
dar în ochii tăi
se vedea povestea copilei
care adormea
visând să prindă orizontul
în mâini,
să-l ducă,
cu ea,
acasă,
iar și iar.
cât timp risipit!
aÈ™ fi dormit,
în așteptarea șarpelui ales
să ne înghită,
dar tu stăteai de veghe,
altundeva
și îmi era
că vei rătăci de mine.
cât te iubeam!
ai fost
precum vâscul pe o salcie
cu pântecul plâns,
o lume peste lume ai fost,
mereu plecând,
mereu întorcându-te acasă.
aÈ™ fi dormit,
dar îți citeam în priviri dorul ascuns,
nespus,
de a fi un alt început.
eu nu știam să te ajut,
doar te priveam.

șarpele de fier s-a topit
de mai multe ori,
sub soare.
au rămas urmele lui,
aici, pe pământ.
și noi, digerați,
în cuib din pietre făcut.
cât timp a trecut!

azi,
s-au pus între noi
toate zăpezile pe care
le-ai cules
când răscoleai muntele,
căutându-ți soarta sortită.

eu n-am dormit în noaptea aia,
să nu te uit.
acum, tu dormi,
eu te veghez,
să nu mă uiți.