te îmbracă purtându-ți trupul pe dos.

se hrănește din tine precum vâscul din copacul ce-l crede ramura sa,

ultimul sărut i-l porți,

să-l duci cu tine nu știi,

să o iei cu tine, nu poți.

din pasăre, fulgul desprins alunecă spre pământ

și crede că zboară,

și-i pare că e pasăre ori de câte ori

vântul înalță trupu-i plăpând,

așa cum off-ul scăpat de omul suferind,

se crede cuvânt;

cum apa e drumul spre viață,

e viața.
deopotrivă obstacol ce-nfruntă peștele care o soarbe, o respiră,

care cu ea se luptă,

să-și prindă sămânța,

lângă izvoare.

la fel suferința gânditorului,

între prezent și trecut,

ce-și rupe cugetul și-l lasă

să se scurgă,

strop de sine,

pe hârtie.