Întrebarea pe care ne-o punem cu toții cu privire la ceea ce s-a întâmplat în Gadara este universală: „Vrei să vii cu mine - în sensul care în care conceptul mine este înțeles ca sine - ori cu Dumnezeu, unde Dumnezeu este înțeles ca fiind cel mai adânc mine din adâncul acestui propriu sine?” Este o întrebare care conferă omului posibilitatea de a alege, adică de a se simți liber să decidă, nu între divinitate și altceva, ci între ceea ce crede că este divin și ceea ce nu este divin. Cu alte cuvinte este un fel de a crede în drumul pe care alegem să îl urmăm. Acest drum nu oferă direcții și dimensiuni contradictorii, ci orizonturi polare între care și din care devenirea se constituie ca unică perspectivă a devenirii.
De fapt, acesta este sacrificiul, crucea, jertfa care oferă sens trăirilor: decizia prin care ne asumăm ceea ce alegem, deoarece această alegere ne conferă identitatea fiecărei clipe în care și pe care o trăim.
Frustrările, suferințele, chinuirile nu se vor preface niciodată în bucurii, ci în alte și alte incomensurabile amintiri care se prelungesc, ca niște umbre, de-a lungul luminii în care trăim, și care ne vor urma pretutindeni. Cu toate acestea, deși mereu vom fi bântuiți de aceste gânduri ca de niște șerpi, umbrele lor nu ne vor cuprinde. Nu ne vom pierde speranța răsăritului. Paradigma aceasta se numește viață. De aceea, pentru a fi și a simți că suntem liberi, vom refuza să alegem definitiv pe Dumnezeu pentru a rămâne cu diavolul ori pe diavol pentru a rămâne cu Dumnezeu.
Cea mai frumoasă rugăciune este, de fapt, o invocare, o implorare, o stare care solicită un refuz permanent fără a fi o revoltă. „Du-te de la mine Doamne! Nu sunt vrednic să mă cauți! Lasă-mă departe de Tine, pentru că, dacă vom fi împreună, voi dori să devin asemenea Ție! Să împlinesc câte împlinești Tu. Și nici nu mă ierta! Pentru că iertarea Ta pentru mine este ca un legământ care mă lipsește de a mai fi eu, cel ce vinde ceea ce sădește și crește. Amin.”