iartă-mă că n-am mai dat niciun semn
de viață ori vindecare
nu ți-am mai scris de pe vremea când
îmi potcoveam sufletul la picior
cu câte șase doze de leuvenbrau 16% alcool
și mă aruncam în aer
pe străduțe cochete din sassenhein
spre slava Olandei
nu ți-am mai scris am căutat un moment
să nu te încarc negativ
cum se spune la modă acum
nici tu nu ai fost prea ok
m-am luat cu-ale mele
și am uitat

nu știu nici acum dacă e bine sau rău
am dat de pomană ce-aveam mai scump
dependența luxoasă la care-am trudit
ani în șir
pe care am ridicat-o cu mâinile mele
piatră cu piatră
pahar cu pahar
bârnă cu bârnă
vinovat cu vinovat
acum am domiciliu stabil
într-un atac de panică rezonabil
dimineața adulmec ușa aproapelui
dacă nu se trezește la ora știută
mă pregătesc pentru ziua când
mă întreb cât îi ia trupului până
miroase a mort
după ce viața îl părăsește

ca să n-o iau razna de tot
beau compulsiv ceaiuri de lemn dulce
și semințe de cânepă
gândul că vom muri tot trage de mine
ca un avocat din oficiu care fură clienții
unui coleg slab de înger
nu moartea mă scoate din minți
ci gândul că toată viața căutăm oameni
cu disperare
ca să avem ce uita cât murim

așa că intru într-o stare de estivare
rememorez hârjonelile noastre rasate
îți scoteam ochii cu Nietzsche care a intuit
că dragostea noastră e o conversație lungă
între doi oameni separați de neînțelegeri
dar uniți printr-o prietenie erotică
să nu ne rămânem datori
inventasem și o monedă a noastră
ne plăteam unul pe altul în cryptocentauri
când zilele treceau în lehamite
îți spuneam că
nu noi decidem ce merităm
noi doar trăim ce ni se dă
iar dacă încă suntem în viață atunci
înseamnă că nu ni s-a dat
cât nu putem duce
și probabil de aia mergem
din rău în mai rău

mă puneai să promit
că voi vorbi frumos despre tine
dacă o fi să nu mai fii înaintea mea
exaltat promiteam marea cu sarea
că la înmormântarea ta
voi avea un discurs epic
de pus în programa școlară
că după ce voi spune ce-ai însemnat
se vor îngropa toți lângă tine
altfel nu vor face față durerii de-a ști
ce-au pierdut

îți scriu să nu uiți:
în scurtele momente de bine
îmi închipui că ești
capucinul bătrân din Buenos-Aires
care se roagă noaptea
să fie iertat că-n timpul zilei
a iertat prea mult și prea mulți
dacă nu spunem nimic despre ce ne doare
se repetă durerea
dacă suntem prea mândri
devenim rănile pe care
încercăm să le ascundem de alții