când eram copil
departe
de familie
îmi făceam griji că nu voi ajunge la zile onomastice
înmormântări
sau mese festive unde ar fi trebuit să ascult cuvinte obișnuite
să rănească

tata mâna oile până la marginea pădurii
punea ciobanii să le ducă la iarba grasă
dintre maluri
câte-un urs se ridica
uneori
câini uriași înconjurau lighioana se împiedica
de cioturile hâde ale copacilor scoși
din rădăcini
tata
îl pălea cu securea de parcă ar fi despicat un butuc
pentru foc

urletul făcea coama să se cutremure
cât era de lungă
rochia nopții crăpate în spate
luna dădea un ocol să-și contemple
violența
în forma ei cea mai pură

nu existau legi
ong-uri
sau considerente politice
numai
omul și ursul
doi prădători care își apărau locul
în lanțul trofic
ultimul fugea scoțând porumbii
din brazdă,
moartea cu strânsoarea ei scurtă și tandră
se ruga să-i rămână
tata
lins de ciobăneștii ridicați în două picioare
să ajungă la inima stăpânului

în zilele acelea pământul se umpluse
de fiare
și dumnezeu trăia greu