dacă nu mă înțepenesc în trecut
cu ochii deschiși a visare
de unde să mai iau niște untură
și un codru de pâine,
coaptă sub țest,
să potolesc foamea…

te las să dormi și plec,
dezlegat,
pe străzi,
printre oamenii plutitori
doar cei care au cârje merg pe jos,
ei și eu
așa îmi culeg cuvintele pentru un început de poezie
unele le iau de pe jos,
pierdute cuvinte,
purtate de vânt,
ori aruncate
nu caut să tresară nici hârtia,
nici pasărea ce stă pe colivie

eu nu închid uși
poate acesta este motivul pentru care
te las pe tine,
mereu,
să alegi titlul
doar să te trezești,
să te joci,
să iei la întâmplare
cuvântul încoronat cu rost…

cum sunt toți copiii,
copii arși de soare
știrbi și pofticioși
din pâine mușcam toți,
pe rând,
fără să ne îndemnăm
trăiam pe stradă la comun
pe atunci nu erau sfori
pământul se lega de noi
se ascundea sub unghii,
încolțea
altfel n-aș ști să explic
de ce ar fi spus cineva
că suntem țărână

aceea era vremea când
nici tu nu dormeai
nici eu nu visam…

acolo am oprit timpul,
în a șaptea zi,
ca să îmi pierd urmele

oftezi și mă întorc
dezlegat pe străzi
să caut alte cuvinte