Ahoeee! Se-aude un strigăt gutural, plin. Liniștea șopotitoare a grădinii restaurantului Casei Scriitorilor este spartă. Se lasă o liniște adâncă, parcă întrebătoare. În lumina becurilor din aplicele în formă de felinare, printre umbrele copacilor, se ivește o siluetă masivă, cu un zâmbet enorm pe fața rotofeie. După clipa suspendată, parcă grădina se însuflețește brusc, ca sub bagheta unui magician. Venise poetul Ion Gheorghe, poreclit Ahoe după salutul lui bine cunoscut, răcnit cu o voce de bas. El și cu poetul Ioan Alexandru erau în mare vogă pe atunci, în anii 81-82. Exceptându-i pe greii ultra-cunoscuți care apăreau și prin manualele școlare, ei aduceau o notă oarecum aparte în viața literară a epocii, puternic amprentată de poeții Nichita Stănescu și Adrian Păunescu.

După ce și-a făcut intrarea fastuoasă, jovialul Ahoe a făcut turul de onoare pe la toate mesele confraților, ca să dea binețe fiecăruia în parte și să-ntrebe (după caz) de soție, copii, părinți... Acest gest făcea parte dintr-un protocol nescris al condeierilor acelor vremuri, respectat cu sfințenie de toți. Eu, o adolescentă mucoasă și cam sălbatică, mă uităm la chipurile celor din jur copleșită, strivită de emoție, cu dinții încleștați. Parcă eram Alice în țara minunilor.

Singur la o masă aproape acoperită de frunzișul unui arbore, Eugen Jebeleanu; adunat în el însuși, înfășurat parcă într-un timp al ororilor trecute, zâmbea sfios și dureros celor care-l abordau. Privindu-i chipul pe care umbrele înserării efectuau un joc straniu – înțelegeam cum de a putut scrie acel poem răvășitor Lidice, la o temperatură a afectelor atât de ridicată că te-ntrebai dacă nu cumva a fost unul din cei participanți la oroarea aceea, scăpat cu viață prin miracol divin și venit să dea mărturie de ce s-a întâmplat acolo.

La o masă mai în centrul grădinii, cu Dora alături, Nichita privea intens într-o lume numai de el știută, fără să participe la rumoarea grădinii. Vorbele de duh zburau ca niște mingi de ping-pong în pase săltărețe între mesele confraților de condei, glume mai mult sau mai puțin acide se rostogoleau în pante voioase între ei și împătureau cu grijă liniștea pentru mai târziu, când vor visa în fața colii albe, în singurătate. Memoria acelor timpuri, e deficitară; n-am reținut ce se servea pe la mese, ce aperitive sau băuturi, oricum nu cred că avea mare importanță în context. Deși din punct de vedere alimentar țara o ducea din ce în ce mai rău, cred totuși că acele întâlniri la restaurant erau doar un pretext de a se vedea, de a se respira cu tandrețe.
Nichita baleia cu privirea masa aceea de oameni, străini și prieteni deopotrivă, și ochii lui îi îmbrățișau cu drag, dar între el și ei era parcă o barieră, transparentă dar de nepătruns. Era accesibil ca amic dar de neatins ca spirit. Privindu-i chipul am învățat ce înseamnă distanțarea, să fi tangibil dar totodată la milioane de parseci depărtare. Și Nichita în acele vremuri era aproape total plecat dinte noi, cei din dimensiunea aceasta. Deși înclin să cred că într-un fel misterios el n-a aparținut niciodată integral acestei lumi, că a fost un înger trimis să ne-nvețe că se poate privi realitatea concretă și din unghiuri și prin filtre nebănuite până la el. Amorurile și violurile lui sălbatice asupra și-nlăuntrul cuvintelor ne-au revelat lumi fantaste – pe care nimeni nu le-a intuit până la venirea lui. El a fost mai mult decât „o pată de sânge”, a fost o cheie spre o lume de taină!

Distanțarea lui făcea notă discordantă cu rumoarea voioasă din jur, dar nimeni nu se supăra, acceptau firesc așa cum accepți volutele unui vânt de primăvară și-l absorbi în toată ființa ta. Glumele își continuau jocul lor săltăreț pe deasupra meselor, având invariabil la începutul sau la sfârșitul adresării titulatura de „maestre” . Nu conta valoarea scriiturii fiecăruia, nu era treaba lor să clasifice, să contabilizeze treapta valorică a fiecăruia. Aceea era treaba criticii literare și a cititorilor. Ei erau doar truditori pe ogorul generos al literelor și se respectau unii pe alții așa cum se respectau și cei care răscoleau pământul să-l facă să rodească hrana noastră cea de toate zilele. Care în acele vremuri începea să strălucească prin absență.

Până târziu în noapte ascultam vrăjită cuvintele care zburau în toate direcțiile, până când mintea refuza să mai decodeze înțelesurile, nici nu mai aveau importanță, era prezentă doar energia afectivă pe care o rostogoleau de la unul la altul precum un bulgăre de lumină. Unul câte unul, salutând scurt din cap, părăseau discret grădina, pășind ca niște umbre pe străzi luminate anemic, spre apartamente în care lumina de cele mai multe ori era oprită.

Dar ce conta – ei erau beți de lumina lor interioară, oferiseră și băuseră pe săturate din fântâna celorlalți, cât să le ajungă până la viitoarea viață... sau până la viitoarea întâlnire cu frații lor de literă, frații de spirit.