pașii mă duc uneori pe cărări pe care
abia dacă le mai știu
nu ocolesc pădurea
nu mă feresc de măguri
doar caut câte o punte
dacă apa-i învolburată
altfel
drag îmi este să-mi las gleznele printre pietre
alintate de râu

pașii ori poate doar gândurile
mă duc
într-o casă mică din pământ și paie
la intrare n-a fost nevoie să bat
ușa este mereu larg deschisă
dar timpul de-acolo n-a plecat
ca să-i mai treacă de urât
cu migală a însemnat
pe tencuială
urmele a aceea ce a fost

acolo-i cuiul acela
un pic adus de spate
de la greutatea lămpii pe care a purtat-o

dincolo un altul
pe care se agăța ștergarul
din care se scuturau florile de câmp albastre
peste umerii trudiți

peretele dinspre răsărit poartă o rană adâncă
semnul icoanei

grinzi de salcâm și-arată
limbile ațoase în spatele buzelor crăpate
și trosnesc din când în când
ca și cum ar chema păsările
care-au plecat să ierneze

iar pe jos e un scăunel așezat pe-o parte
de parcă ar fi ațipit

într-o casă mică din pământ și paie
am mângâiat pereții
pe o cale fără vreo ocolire
am lipit obrazul de ei
și-am pornit a visare
am simțit focul din vatră
și-am ascultat cum sfârâia fusul în piruete
torcând lâna care ne încălzea
cu iubirea bunicii
când în ilice o purtam
...

la plecare am luat oglinda ciobită și zgâriată pe care
doar rămâne să o conving
să deșarte poveștile toate