Nu-mi place toamna
Chiar dacă am început să semăn tot mai mult cu ea.
Mă pierde printre culori ca într-un deșert,
Vântul mi-amestecă gândurile și așa de-a valma,
Mai e și ploaia care nu face decât să m-arunce
Într-un labirint imposibil de parcurs.
Astăzi, nici vara n-o mai recunosc
Și ea și primăvara parcă tot toamnă-au fost,
Curg toate, așa cum este dat
Și mie-mi rămâne dorul,
Doamne cât dor pentru demult!

Plâng,
Făceam asta, atunci era altfel,
Lacrimile acum vin cu durere și teamă,
Cu neputință...
Asemănarea cu toamna mă chinuie,
Vreau să uit, dar mă gândesc că mâine
Vine și iarna,
Oare?
Să vina măcar trasă de sănii cu cai albi și clopoței.

Întreabă timpul,
Trecut-am în zadar?

Am dat importanță fiecărei clipe
Nu am lăsat-o să treacă doar și,
Mă închipui
Bunicuță cu mulți nepoței în jurul mesei rotunde
Cu scaune mici, așa cum eu aveam cândva.
Va fi frumos...
Bucuriile vor curge pentru toate câte s-au scurs
Și-au îmbătrânit sufletul,
Toate rănile vor dispărea prin râsul de copil,

Au mai rămas
Și multe rădăcini verzi în cenușă.

Mă întreabă timpul
De ce ai permis ca sufletul să îmbătrânească?
Orice tristețe trebuie privită ca și gustul plantelor tămăduitoare
Amare, acre, sărate...
Nu tot ceea ce este dulce este și bun!

Așa este
Nu am știu însă cum să transform tristețile în pașii tot înainte
Sau poate chiar asta am făcut!
Călirea a fost dură
Doar astfel astăzi sunt omul pe care te poți bizui.

Mai sunt și altele,
Și nu mă laud
Vreau să las celor din jur descoperirea părții înțelepte din ceea ce sunt.
Și eu
Caut să învăț de la cei din trenul vieții mele
Nimic nu-i întâmplător.