V-ati intrebat vreodata de ce ranim persoanele pe care le iubim cel mai mult? De ce dintr-un interes egoist si perfid, in incercarea noastra zaluda de a ne face simtita prezenta in vesnic neverosimila lume, ajung sa fie ranite persoanele pe care le iubim?
Am incercat deunazi sa gandesc cat mai clar si mai rational, cand unul din interesele mele egoiste a fost descoperit de suflet din sufletul meu, de persoana ce ma iubeste neconditionat si pe de-a intregul, de omul care m-a scos din cea mai innegurata si ploioasa viata a mea. Si mi-a schimbat-o; viata. Mi-a schimbat-o din pamant uscat, bolnav, in cel mai viguros si mai bogat copac. Mi-a dat alta viata in care m-am regasit pe de-a-ntregul. Si am luptat sa crestem copacul cat mai inalt, sa atinga norii, si stelele, si universul, si pe Dumnezeu, care sa ne binecuvanteze apoi pentru o viata care sa ne ofere ce e mai important pentru fericire: unul pentru celalalt. Numai ca am udat o data copacul cu o greseala, cand el era inca micut, si avea cateva frunze plapande. Greseala aceea l-a facut si mai puternic, pentru ca sufletul meu a descoperit-o si m-a oprit la timp pentru ca greseala sa nu se transforme din apa in otrava. Si de atunci a crescut puternic, pentru ca experienta i-a dat vigoare, sufletul meu s-a umplut de mult mai multa iubire. Pentru ca atunci am descoperit prioritatea sufletului meu bantuit: copacul sa ajunga la Dumnezeu.
Deunazi, ochii lui albastri ca cerul dimineata, au privit o crenguta rupta din copac. Era greseala mea. Ochii lui s-au intristat si s-au umezit de durere. Nu a vrut sa creada ca acea greseala a facut copacul cu adevarat sa creasca. Cerul de dimineata s-a innegurat si el a incetat sa mai ude copacul. Acum il ud numai eu, cu lacrimi, cu disperare, cu speranta ca sufletul lui atat de cald si bun, atat de luminos sa ma ierte.
Si ma intreb acum…oare nu eram sigura ca dragul nostru copac va creste? Ba da, eram sigura. Pentru ca am privit cerul, am vazut ochii lui si am stiu ca vreau sa ajunga acolo copacul nostru. Greseala am transformat-o in apa, si am udat acolo unde se uscase putin pamantul. Acum il ud numai eu. Picatura cu picatura. Vreau sa ingrop crenguta, insa m-am gandit mai bine, si cred ca am sa incerc sa o pun la loc. Pentru ca locul ei este in copac. Fara acea crenguta el nu ar fi crescut atat de mare. Si poate, pastrand copacul in viata, ochii lui ca cerul dimineata o vor privi vreodata, si nu se vor mai umezi de durere, pentru ca vor privi intreg copacul, nu numai crenguta. Poate…