(3)

Scrisoarea găsită în fundul băncii a declanșat o întreagă furtună.

O am încă în față, împăturită în dreptunghiuri mici. Nu e datată, dar îmi amintesc că e din `91, prin mai, cred. Nu știu dacă are vreun rost să o transcriu aici… Dacă aș fi scris-o eu, poate că nu aș fi prea bucuroasă de o așa inițiativă din partea ta. Mă întreb cum aș reacționa dacă tu ai face publice răspunsurile mele…

Îmi spuneai că erai fericit de fiecare dată când mă vedeai pe hol sau în curtea școlii, la orele de sport. Nu mi-a fost deloc greu să văd aici o ironie care ar fi putut veni din partea oricui ar fi văzut cât de non-sportivă eram…
« Îmi place să te văd râzând și îmi vine să râd cu tine. Dar când te văd tristă, pentru mine este echivalent cu sfârșitul lumii »…
Cuvintele astea pot înclina atât de mult ambele talere ale balanței ! Pot fi un adevărat balsam pentru o adolescentă singură și teribil de visătoare. Dar și un acid mutilant pentru aceeași eroină, luată peste picior (și ăla împiedicat, la orele de sport vizionate ).

Mă rugai să ies mai mult din clasă și-mi promiteai că mă vei aștepta în fiecare pauză…
« Cred de altfel că știi cine sunt, deoarece privirile tale s-au oprit de mai multe ori asupra mea ». Ei, poftim ! Oare te-ai gândit vreodată la ce chin m-ai supus, făcându-mă să mă uit peste umăr mereu ? Pe cine oare am privit și nu mi-am dat seama că mă iubește – așa cum tu ai declarat din aceasta primă scrisoare… ?
« Am observat că ești o fată deosebită »…argumentai tu demersul pe care tocmai îl făcusei…
Sigur că eram deosebită… Doar că nu mi-o spunea nimeni. Am început să mă agit și să întreb în stânga și în dreapta : așa se « agață » o fată « deosebită » ?! Cine face mișto de mine ? Cu ce am greșit și cui, de am ajuns să fiu luată în râs… ?

Marea neîncredere în mine nu mă lăsa să gust deloc bucuria gestului tău. Eram în derivă, total debusolată și priveam în jur cu o suspiciune obositoare.

(4)

Am răsfoit jurnalul din acea perioadă… Cu câtă migală analizam toate nimicurile… Scriam la Unifan/ Uniplus/ Fun radio, reluam mici întâmplări de la școală, răsuceam pe toate fețele zâmbetele băieților sau remarcele colegelor mai îndrăznețe decât mine… Am strâns cu multă scrupulozitate dezamăgiri pe care le contorizam așa cum un avar își învață bănuții pe de rost.

Privesc agendele groase în care am povestit ani buni, detaliați și bine ordonați. Nu mai am răbdarea să recitesc tot. Chiar dacă nu mai știu mărunțișurile, sentimentele de atunci îmi sunt încă lipite pe suflet.

« Am auzit că prima mea scrisoare te-a pus pe gânduri. Aș vrea să-ți amintesc că altul a fost scopul ei, și anume să afli că, undeva aproape, o inimă bate pentru tine. »
Cred că trecuse o săptămână de la prima scrisoare, când am găsit-o pe cea de-a doua.
O colegă te văzuse, însă, când o puneai în bancă… « Un tip înalt, în blugi și tricou alb » . S-a lămurit că nu erai de prin liceul nostru. Începeam să te cred.
Mi-ai scris cum să fac să-ți pot răspunde, la rândul meu. Descoperisei în spatele școlii o ușă care nu era folosită niciodată și care avea doar o gaură în loc de clanță. Am schimbat câteva răvașe în această căsuță poștală.

Încerc să găsesc o comparație potrivită, să-ți explic ce au însemnat rândurile tale pentru mine, în acea perioadă. Dar nu-mi pare nimic suficient de relevant. Și ar fi păcat să cad în prețiozități numai de dragul povestirii. Îmi amintesc cum mă întorceam acasă, în 168, ținând în buzunarul gecii de blugi cea mai recentă dintre scrisori. Mignona care de obicei nu privea pe nimeni în ochi și-și păstra un aer vag preocupat, radia, cu siguranță, fericire și încredere.
Ajungeam acasă și învățam pe de rost cuvintele tale, păstrând taina față de alții. De fapt, față de părinți, pentru că prieteni în afara școlii nu aveam.

Nu mai știu exact ce ți-am răspuns atunci, la început… Găsisem, probabil, inutil să-mi transcriu în jurnal. Sunt lucruri care ne impresionează și pe care credem că nu le vom uita niciodată. Îmi amintesc însă că te rugam să nu mă mai apelezi cu « iubita mea », « frumoasa mea » etc… Chiar îmi păreau jignitoare, ieftine. Acum știu că nu erau…

“Aș vrea atât de mult să fiu alături de tine. Ce păcat că acest lucru nu este încă posibil. »
Mi-a luat doi ani până am înțeles de ce nu ne întâlneam, de ce rămâneai în umbră. Din atâtea scrisori și vorbe frumoase îmi rămânea gustul amar că, totuși, nu veneai direct la mine, să mă iei de mână și să-mi vorbești așa cum scriai…

(5)

« Te-am privit alaltăieri la liceu, pe ascuns – ca de obicei - și am înțeles că trebuie să continui. Am zărit ceva în ochii tăi, așa… un fel de nesiguranță mascată, de derută copilarească; erai la fel ca un copil care-și caută înfrigurat bucățica de ciocolată.
Mi-ai cerut să fiu sincer. Ei bine, cred că nu are rost să ne jucăm de-a v-ați ascunselea. La început a fost o joacă, ceva ivit pe neașteptate, o dorință nebună de a comunica cu sufletul tău, năucindu-te. Și asta pentru că îmi păreai – în ciuda vârstei tale - profundă și foarte nefericită. Nu știu, poate greșesc, însă simt cum ochii tăi sunt forțați să mintă, gura ta să arate zâmbete înșelătoare, toată ființa ta să ascundă ceea ce este dincolo de această aparență.
Am crezut că atrăgându-te în acest joc prostesc te voi obliga să te demaști, voi afla, în sfârșit, care este esența sufletului tău.
Citindu-ți scrisoarea, mi-am dat seama că în fața ta devin ridicol și că, pe zi ce trece, pierd teren.Tocmai de aceea m-am hotărât să vin joi la tine în liceu și să mă prezint.(…) Am fost poate grosolan cu tine… După cum vezi, am renunțat și la « iubita mea » și la « frumoasa mea » (…) Acum abia înțeleg că visul meu a zburat prea repede (…)
Pe tine te-am ales pentru că, nu știu cum, într-o zi, ochii și zâmbetul tău mi-au părut o picătură
de aromă peste această negură din sufletul meu.
Te plac pentru ceea ce sper că ești. Poate sunt demodat în ceea ce-ți cer. În acest caz, iartă-mă că te-am tulburat atât. Și dacă regreți cumva că mi-ai acordat puțină atenție, gândește-te că tu reprezinți pentru mine ceea ce reprezenta « focul grecesc al Constantinopolului » pentru bizantini.
Poate merită să încercăm, sau poate n-are nici un rost. Poate totul o să-ți pară o tâmpenie. Atunci nu e decât vina mea și îti cer toate scuzele necesare.
Mai dă-mi totuși o șansă ! Totul se va lămuri joi.

Alexandru

P.S. Când mă gândesc la mine și la tine, la noi doi, cum ar fi împreună, de fiecare dată mă cuprinde amețeala.
Așa, ca și cum totul ar fi un delir continuu, o agonie prelungită a unui sfârșit nefericit și sumbru. Sper ca această presimțire să fie doar o idee caraghioasă. »


E datată de mine în creion : 25-26 iunie 1991. Am citat, totusi, această scrisoare aproape în întregime pentru că … pentru că încă o mai găsesc tulburătoare, chiar și după paisprezece ani.
Atunci însă puneam accentul pe alte aspecte ale ei. Ultimului paragraf nici nu-i acordasem vreo atenție deosebită… Îmi întărește superstiția că temerilor nici nu trebuie să le dai glas.