( Actrița care spune acest monolog se află pe un scaun în fața spectatorilor într-o sală studio sau pe o scenă improvizată într-un spațiu neconvențional. Nimic nou…)

Absența se scurge prin crăpăturile casei, curent de aer de la care mă doare capul. Gravitatea se subțiază… durerea fină provocată de gândurile acestea se aseamănă cu senzația pe care o simt la o mângâiere a cărei așteptare mă umpluse de frică. Apoi liniștea care urmează cuvintelor scrise, ușurarea… Știți cum fac? Rânduiesc cuvintele pe pagină ca și cum mi-aș rândui viața. Ce falsă premisă! Apoi rup foi, cele pe care le socotesc nedemne de felul în care cred eu că ar trebui să arate viața mea, trec ușor cu pixul peste cuvintele care mă răscolesc, cele care aduc amintiri care mă rușinează. Concomitent mă întreb de ce chiar și numele meu scris întreg îmi amintește de trufia mea, de marea mea mândrie că sunt așa cum sunt, înaltă, cu tot ce am nevoie, poate uneori cu doar câteva sute de grame în plus, (acum nu prea mai contează mai ales când trec peste cifra miilor) și cu toate acele sentimente care mă fac să fiu când veselă când tristă (vocația mea de clown…de pierrot…) și cu toate cuvintele scrise sau vorbite care-mi identifică umila calitate de artist pe care uneori o declin cu mândrie și alteori cu tristețe însoțită de durere. De aceea rup foaia cu întreg numele meu și o arunc cu un gest care, sper eu, mă va scăpa de jena unui sentiment neaccceptat.(Unică indicație a autorului: actrița face gestul și așteaptă consecințele). Dacă ar fi atât de ușor! Dar nu e. De aceea am ales să vorbesc de la limita impudică a sincerității. Impudică, exact ca un sex exhibat. Am scris toate astea și vi le spun, pentru că eu le-am scris, sunt atât de josnică în sinceritatea mea încât nu-mi ajunge să le scriu, vreau să vi le spun, verde-n față, să pot vedea reacția reprimată licărind o clipă în ochii voștri, reacția aceasta mă interesează, pentru că ea mă ține în viață, ea îmi arată că ați luat cunoștință de existența mea, deci exist, ați luat cunoștință de durerea mea, ea este. Însuși cuvântul durere este indecent. Dar de o indecență frivolă, provoacă stări diferite în funcție de perioada zilei în care îl rostești. Sună într-un fel dimineața altfel la amiază și seara…Încercați, nimic nu explică mai convingător decât propria experiență. Eu am scris toate astea. Mă identific cu autoarea. Așa reușesc să fiu altfel, actrița din mine ar fi ca o coală albă care așteaptă să fie scrisă. Desuet… Vedeți? Vedeți?! Ați observat în colțul încăperii? Doamne, cât e de perfidă! Nici n-ați observat-o, nu-i așa? Vedeți? Sssst! Absența se scurge printre crăpăturile casei. E singura modalitate în care o poți identifica, credeți-mă, și în liniște bineînteles.

(liniște lungă)

Realitatea...Mi s-a reproșat că nu scriu despre realitate, adicătălea realist, adică oameni reali cu întâmplări reale nu invenții de ale mele. Cică nu se mai poartă "invențiile" absurde sau fantastice sau cum ar fi ele... Trebuie să mă aliniez postmodernismului dacă vreau să însemn ceva, asta însemnând să fiu măcar luată în seamă. Probabil că are dreptate cititorul meu. Dar ce realitate mai crudă decât asta? Nu trebuie decât să priviți foarte atent și veți detecta cum iese și cum intră, ca un curent de aer, prin crăpăturile casei. Se poate ceva mai evident decât absența? Nici măcar prezența nu e atât de sigură ca și ea. Prezențele devin foarte repede absențe (știați, nu?) și încearcă să se scurgă prin crăpăturile casei, să fugă, sunt sigură de asta, mai sigură decât de orice lucru palpabil. Pun mâna pe acest scaun și spun: îl pot pipăi, e un scaun, știu, apoi dintr-o dată îmi dau seama că e o bucată de lemn, de fapt sunt mai multe bucăți de lemn, îmbinate, cum n-am văzut asta până acum? Și o dădeam în sus și-n jos că e un scaun, sunt fibre lungi de materie, nu, nu, e o adunătură de atomi dispuși haotic, nu, aranjați într-o aglomerare de praf de stele, o altă formă a nimicului, prin opozare descoperită, deci mâna mea se sprijină pe nimic și gândul acesta mă face să plutesc prin încăpere să caut crăpăturile casei, să le astup. Îmi șuieră urechile din cauza curentului. Apoi vreau să întâlnesc oameni, să discut stupizenii...Recunoaște careva simptomul? Hai, sunt sigură că nu sunt singură. Ce joc sonor de cuvinte! Singură de sigură! Dar probabil voi nu vreți să deveniți indecenți, n-ați suporta să fiți comparați cu un sex exhibat, nu vă doriți poziția aceasta...

(liniște lungă)

În orașul acesta nu mă cunoaște nimeni. Nu, nu e așa cum credeți voi. Bineînteles, trecând pe stradă, unii spun, le aud gândurile țipând cu furie, uite-o pe actrița aia, nu știu cum o cheamă, da-i bunăăă...am văzut-o la teatru, are nișteee… eu merg pe la teatru...o știu, se plimba singură pe malul râului...uite-o pe femeia aceea blondă cu mers hotărât și nasul în vânt, ce i-aș trage-o, așa doar ca s-o așez la locul ei, prea dă impresia că le știe pe toate...o femeie tristă trece pe stradă uneori (sau pe stradă trece o femeie tristă uneori), parcă o știu de undeva...cineva vorbește tare și râde tare în mijlocul orașului, ce indecență, ca un sex exhibat, hiii! mi-a scăpat (Hi! Hi! Hi!) nu trebuia să vorbesc despre sex, ceea ce spun eu aici e de o indecență covârșitoare, n-aș vrea să vă amintesc de ceva frustrări, doamne ferește! acum toată noaptea voi visa asta și nici măcar n-am avut curajul să-mi cumpăr un vibrator, ce ar spune lumea? Dar ce, lumea știe? Credeți că lumea știe care dintre femeile care trec pe stradă poartă un vibrator în poșetă? S-a întâmplat ceva? Ați roșit. Din cauza cuvântului vibrator? Acest gest mi-ar demonstra irevocabil că sunt singură și că accept asta, poate… să cumpăr unul de pe internet și să mi-l trimit, ca un cadou de la cineva…dar de la cine? Dar ce gânduri sincere, ca un sex exhibat, ups!...și când cineva îmi știe numele tresar surprinsă și mă simt ca și cum m-ar cunoaște.(Am încercat să schimb subiectul,…)

Dacă sufletul meu ar trece dezbrăcat pe lângă voi, cine l-ar recunoaște? Cine ar striga: Uite sufletul femeii aleargă bezmetic, nebun, dezbrăcat, pe mijlocul străzii, mai-mai să-l lovească mașinile, numai că mașinile nu pot călca suflete, ăsta-i norocul, pentru acestea se folosesc alt fel de anvelope.

(liniște lungă)

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți scoși afară de prezența cuiva? Mie mi s-a întâmplat o dată, odată…

( În spatele ei, pe un ecran alb, fiecare își vede întâmplarea lui, într-o proiecție…psihologică. Liniște lungă.)