Prima elegie

Să mă iertați că poemele acestea nu sunt în distih.
Am uitat.
Reconstituirea unei beții antice
Cu tauri jungheați și behăituri
De o tristețe veselă.
Eu mă bălăcesc aici în lături poetice.
Am înmuiat în propriile mele sentimente
O căruță de inflecțiuni tragicomice.
Ca un țăran harnic îmi hrănesc cu ele porcii lucioși, versurile.
Eu sunt aceia porniți în procesiune
Și latru ca un câine la toate lunile dumneavoastră.
Latră și frigul la gâlgâitul meu.
Lumină, întunerec. O cafea cu lapte
Din țâță de Muză scurs
Degustată în halat lung de poet romantic.
Totul se învârte în jurul misterului care sunt
În dimineața cu șoapte de dragoste
Când mai mult ca niciodată îmi sunt străin.
Urlu.

A doua elegie

Pentru că iubirea e din noapte partea cea mai frumoasă
Am apucat pana și am început să scriu plângeri.
Unde ești tu, imagine a sudului magic,
Născută din întunerecul mamă dulce?
Pentru că poezia e plângerea iubirii,
Glasul cel adevărat al lumii amintindu-și Edenul.
Și eu atât de singur zâmbesc slăvind uitarea
Învelit în straie de nea, giulgiu neîntinat.
Poetul e un nebun s-a zis și câte nu ni s-au mai pus în cârcă.
Și atunci de ce în clipele cele mai grele mai repede decât o rugăciune
Deschideți cartea cu versuri și cu lacrimi îi pecetluiți adevărul?
Eu, umil scriitor, am știut în vraja mea să cuprind o mie de suflete.
Sunt cel care este, cel care nu a început și nu a sfârșit.
O câtă durere am strâns. E de mirare cum nu m-am înecat.
Curând voi muri. Carnea ca orice carne e fum.
Doar versurile trăi-vor cu tine.
Rânjesc.

A treia elegie

Tu ești poet deci cântă, cântă țigane.
Am chef de o beție cu vin în spume și cu pahare sparte.
Toată lumea plânge în struna-ți.
Ajungă-ți. Păsările cântă, bețivii se usucă la soare,
Iată toată suflarea în hore primăvăratice.
Fetițele cu fustițe și șolduri alunecoase.
Ah, frumoasă e viața. Și tu numai de moarte.
Eu? Nu-s de aici, șefu’. Cântecele altei lumi am învățat.
Fratele soare și surorile privighetori
Greierii câmpului și nurii codanelor
Au alt șart. Eu doar îți aduc aminte că toate acestea se duc
Ca pulberea drumului în copitele cailor
Și cenușa focului iscusit povestaș.
Vântul și apele care toate le spală stăpânele lumii.
Numai eu ca o stâncă, ca un copac al cerului și pământului
Nu mă duc nici un pas.
Aștept.

A patra elegie

Și va veni clipa când va crăpa bolta
Toate apele cerului revărsate nu vor șterge tristețea
Pe care poeții au adunat-o.
A trecut pe rând din piept în piept
Grea și frumoasă moștenire.
Cum fiul războinicului e mândru de spada cea ruginită a strămoșilor
Noi cei pii ridicăm în fiecare vers un altar pentru cei care au fost.
Homer, bătrâne, pielea ta am tras-o peste inimă
Să mă simt măcar o oră leu.
Plâng cu tine pe malul Scamandrului moartea celor mai buni bărbați.
Patroclu înțeleptul, Aias cu sulița grea, Hector iubitorul de țară
Și mai presus de toți viteazul și frumosul Ahile.
Plâng cu tine pe toți cei care în năvala războiului au îngrășat câmpul.
Petofi Sandor oasele tale demne de lavra tuturor mănăstirilor
Necunoscute.
Râd.

A cincea elegie

M-am născut pe creștet de muscel învăluit în ceață.
Nici mama nu a știut ce monstru
A vărsat așa într-o doară prinsă de lanțul cel greu
Al destinului. Poetul e tatăl și fiul plângerii.
Și eu să îmi molfăi iubirea cu gingii de bătrân știrb?
Nu.
Mândru și strălucitor unde să mă rănească
Unde să sape unde să scormonească
Viermii trecătoarelor pasagerelor.
La hanul meu trag unul câte unul sentimentele
Repetabile fără nici o taină vulgare.
De ce mi-ar fi mai dragi decât fructele memoriei?
Stejarii seculari stâncile milenare
Clipe în veșnicia noatră.
Rătăcind pe tărâmurile de dincolo voi uitați.
Chinurile, ah câtă viață!
Călugăr al extazelor dureroase privesc dincolo
Cum vă mână cu biciul în mână.
Câtă ușurare să fii mai tare
Câtă mulțumire în disperarea altora.
Și deplin rotund ca adevărul
Voi bea și eu din otrava întoarcerii
Adesea sorbită. Eu care dau glas celor ce trebuie știute
Eu care desfac lanțurile eu Isus repetat.
Sufăr.

A șasea elegie

Și iar despre țapul ispășitor despre șerpii care mușcă inimi
Despre monumente de-aramă și pajiști
Despre angoase și despre bucurii.
Pentru că în veci nu ne e dat să ne plicitisim de noi înșine
Schimbători ca unda frumos curgătoare.
Pentru că am primit această slujbă blestemată
La un capăt de istorie când nimic nu mai este.
Bulomai. Aeide musa. Struna inimii mele am acordat-o.
Răsune viorile-n dulcele cânt al baladei.
Și acum te chem blând geniu campestru
Ciprian Porumbescu. Iartă-mă sunt ironic și sceptic
Am nevoie de o îndreptare. Plec capul
Las durerea să-l taie. În loc îmi va crește o inimă.
Sper.

A șaptea elegie

Eu cel mai nevrednic din fii oamenilor
Dau știre că e doar o înfloritură de stil bisericesc.
Și, altfel, nimeni nu îmi poate lua această nefericire.
Culeasă din florile proaspete o torn în forme.
Ca o marmură lichidă este materia poemului.
Nu dalte matrițe de-oțel slujesc myronii versurilor.
Statuia cea mare șezând gata să rupă acoperișul, de s-o scula,
Nu-i a mea. Eu un aruncător pricăjit
Dar discul din mâna puternică, o, atârnă cât universul.
Și mă cuprinde o revoltă subită
O dorință de a martela toate numele de eroi de pe monumente
De pe plăcuțele memoriale
De a șterge toate cele știute.
O, de as putea sa fiu Orfeu!
Dar nu, e o iluzie. Niciodată lira nu va mai mișca fiarele adâncului.
Numai o dată, numai o dată...
Pentru că Euridice a rămas.
Plâng.

Elegia a opta

Pentru a câta oară am scăldat chipul perinii în lacrimi!
Râdeți, vă dau voie.
Dar câți dintre voi nu se dedau acestui penibil diluviu.
Nu suntem pietre. Suntem oameni și oamenii plâng.
Exercițiu de dimineață: gimnastică pentru trup,
Hohote tânguioase pentru memorie.
Sfântă Uitare pogoară-Te peste aceste biete suflete.
Și iartă-ne nouă toate păcatele pentru care ne urâm
Pe noi și pe ceilalți.
Fă să se ducă de la noi toată teama și toată rușinea
Pentru a ne putea iar încinge în delicioasa horă a plăcerii.
Eu, moralistul, puritanul, ipocritul,
Iată, mărturisesc fraților că mă căiesc
Că îmi pare rău.
Și cât, cât aș da să fiu liber și cerul câmpiei cu flori
Să-mi cânte dulci osanale.
Amețesc.

Elegia a noua

Totul e zis, noi am venit prea târziu.
Diminețile cu soare iarna sclipind în zăpadă
Nădușeli pe cărări de munte
Spre orizonturi mișcătoare.
Disperare. Eu? Demone încuibat în carnea mea,
Oare eu nici o cărămidă
Nici un fir de mortar
Nici un cui?
Nu. Am să tai, am să sfărâm destinul.
Dincolo de vaiete va curge sânge
Pe altarul acestei lumi noi.
Pe-ndelete voi rupe din haos bucați lucitoare
De aur pur. Echere, compase, alături de mine
Voi care știți că fiece roată a lumii
E alta, prieteni dragi, să închinăm din cupa
Aceasta și să uităm că ne ducem.
Clipa noastră mai lungă, dar tot o clipă.
Fiule, așează-te,
La masa asta de stejar am stat și eu și m-am crezut nemuritor.
Ard.

Elegia a zecea

Se cuvine ca din când în când să arunci o privire-napoi.
Dacă ai mers prea repede, oprește-te.
Așteaptă un frate om.
Cât am vrea noi să fim zei nu vom fi decât oameni.
Și oamenii nu sunt făcuți să îndure în singurătate.
E vremea uneori să te-oprești să asculți
Cum oasele cântă. Scrâșnete. E aproape capătul încă unui ocol.
Încet se șterg culorile iubirile grijile vinile.
Nimic doar lumină.
Cât despre mine căile bătute îmi sunt dragi
La fel și cele nebătute.
Dincolo de mode e ceva trainic
Acolo unde din lărgime de inimă se avântă săgeți în soare.
Chipul ros de cariile vremii ale eroului de pe vârf de munte
Mai drag mie decât îngrijitele patinatele
Cizelatele statui din grădinile artificiale.
Și chiar așa simt că tot ce gândesc se face vers.
Scriu.