Și eu am pierdut! Eu ... am pierdut-o pe Ea! Umbra ei firavă s-a topit, tot așa cum a apărut, în neant. Cine stie?; poate am alungat-o cu nepăsarea mea, am umilit-o cu egoismul meu capricios sau am dezamăgit-o cu dezinteresul meu pornit dintr-un incipient plictis. Din viața mea a ieșit treptat, ca si cum și-ar fi tras delicat pe chip un voal pentru a ascunde suferința ce i-o provocasem, dar lipsa ei nu am simțit-o decât atunci când era prea tarziu, în momentul în care hotărârea ei era definitivă. Împietrit, când am citit putinele rânduri pe care mi le trimisese, am ridicat din umeri poate și un pic ușurat. Atunci nu realizam câtă lașitate cuprindea gestul de resemnare; nu realizam că mă închideam din nou în libertate cu sufletul tânjind în lanț. Durerea seacă din piept am neglijat-o; am pus-o pe seama sevrajului; am învățat s-o ignor cu nepăsare și m-am dăruit blazării pentru totdeauna.
Acum, recunosc spășit, că oricât aș încerca, toată perioada în care ea mi-a fost aproape nu are consistența în memorie. Este doar un sentiment confunz pentru cel de acum, de care sunt legate frânturi de imagini și cuvinte. Parcă, în dorința de a uita, am intervenit în delimitarea cronologică strictă provocând haos; nimic nu se leagă , nimic nu are logică și totul a devenit un conglomerat amorf. Eforturile zadarnice de a regăsi scene din viața mea de atunci, nu prea îndepărtată, mă indignează. Din păcate, ea a suprins perioada in care am trecut, chinuit, liziera maturitătii cu toate acceptările ei resemnate, acceptări ce au construit in mine un baraj de netrecut. Am iubit-o ... cu mișelească reținere, mâniat pe mine însumi de excesele la care apropierea ei mă împingeau, căutând tot timpul echilibrul și preocupat prea mult de imaginea mea exterioară. Și totuși încă acea parte din mine care nu îmi dă pace, o mai iubește; regretă că nu o lăsat-o să-i străpungă zidul cu care se apăra, atingându-i sufletul cu sufletul ei, regretă că n-a iubit-o, despuiat de meschinătatea convențiilor unei relații, cu toată ființa, ca s-a dăruit și a primit cu măsură și că a rezistat, mârsav și speriat, dorințelor și pornirilor spre ceea ce i se părea o iluzie. E dezolant spectacolul oferit de răceala mea dezgustată în fața trecutului care se încăpătânează să-mi facă reprosuri privându-mă de susținerea acuzațiilor cu amintiri concrete.