Dimineața e doar o glazură din gheață. O sparg încet pătrunzând în miezul unei zile obișnuite. Nimic nu mă surprinde. Toți sunt frații și surorile mele. Ne transportăm între vieți în sicriele noastre verticale de fier. Toate gesturile ni se potrivesc perfect cu sforile și cu toate celelalte utilități. Nu mă îngrijorează nimic. Suntem potriviți aici. Suntem absenții pașnici ai orizontului nostru.


Mergem. Nu ne pasă până unde. La ora la care ajungem unii aproape că nu mai au picioare, alții nu mai au glas. Le împrumutăm dintre ale noastre. Acum ei ne urăsc pentru că prea le suntem asemenea.
La prânz aflăm că nu mai există de mult soarele vertical care ne-ar fi putut anula umbra . Că s-au schimbat totuși unele lucruri.
Prescriu o rețetă pentru calmante destul de puternice. Pentru câteva clipe îmi asum responsabilitatea. Apoi văd un abur în colțul gurii lui și-mi pare un surâs. Nu înțelegem nici unul nimic, dar ciudat cum nu suntem deloc angoasați. Luăm la rând toate ce ni se dau. El și-a uitat numele între fiarele contorsionate ale caroseriei. Eu îi îmblânzesc nesomnul cu orice apuc.


După amiaza cireșul din vis îmi fură tot sângele.


Pe când mă trezesc e deja seară. Mi-e dor de trupul meu sănătos, de tălpile mele adevărate. Serile au mirosul lor feromonic. Te incită ca un voal pe un obraz de cadână. Mi-e dor de dansul de trupul și de tălpile mele. Dar acum locuiesc în debaraua sufletului tău de bărbat. Îți spun doar ca să știi, toate aceste lucruri au plămânii mei. Pereții aceștia albi știu când vine noaptea și respiră adânc din aerul nostru amar și captiv.


Esențial este ca în fiecare noapte să uităm câte ceva. Diminețile apar ca niște lebede dintre uitări.